maria dragomiroiu în fundal
scheunând din toate taxiurile cu ușile deschise
femeilor le scrânteau gleznele de la tocuri de zece
pe mihai bravu
gel de duș cremă hidratantă parfum esență uleiuri
gunoi plastic ars pământ ud asfalt prăfuit de motorină
detergenții orașului
asfixiau erecția resuscitată cu greu după tone de plictis
se lăsa prinsă între un deepthroat perfect și spasme de tristețe
poeții tineri erau orașe mai mici, ascunși în cafenele
evitau centrul vechi, mergeau pe verona la club
simpatii și zâmbete extra pentru trans, bi, aromantici
apoi
stand-up poetry stand-up lipsă de originalitate
stand-up intelectualizare până la sânge
a lirismului
supraaprecierea unei pauze dintre două versuri
masacru ideatic, nimeni nu ne va înțelege curând
să simți și să o spui – asta e overrated și am tot făcut-o, oricum
să dai un pumn inimii și creierul să urle cu gura Strigătului
asta
ne face să ne simțim eroii propriilor noastre văgăune
în vârful treptelor
poezia a fost dată afară, în stradă
că avea obrajii prea mari și roșii
și curvele treceau pe lângă ea și părea sosia lor
o stea dădea de pomană unui cerșetor, în stradă
lumină de veghe pentru somnul pe aceeași bancă
cânta florilor, dar râsul poeților îl acoperea
în bucurești
la fel ca în moscova
paris
crezi sau nu, moartea te face opțional
indiferent câți copii lași în tuneluri
câte guri tremură după sânul tău
după emoția dintr-un deget
indiferent cât de mult ai vrut să arzi în palma lui dumnezeu
ca un muc de lumânare cu fitilul prea lung
nu ți l-a tăiat, doar te-a lăsat să visezi
că poți da foc lunii.
