Mi-ar fi plăcut să fiu un bărbat
care iubește o femeie la sfârșitul războiului
la sfârșitul tuturor războaielor, n-am trăit așa
niciodată n-a fost dragostea mai dulce
decât după o mare victorie, când câștigă
cineva un război contra rușilor
când câștigă favoritul tău alegerile
am tot salvat și eu țara
din zece în zece ani
și țara a tot murit
timpul nu iartă pe nimeni, nici măcar
pe Damian, îl știam dintotdeauna
eu eram un copil, el avea înspre treizeci de ani
se electrocutase când era mic
și rămăsese cu capul dincolo de nori
nu era bun de muncă
dar era ceva și cu el
capul său de dincolo de nori era de lup
și avea urechile ascuțite
dinții mari, ochii la pândă
părul parcă îi rămăsese pururi pârlit
și de timpuriu devenise gri
se aciuase Damian pe lângă biserică
după accident i se dezvoltase o abilitate
cu totul ieșită din comun, nu uita nicio dată
a niciunei pomeni, știa toți morții din oraș
când s-au prăpădit și cum și când trebuie
să li se facă pomana, creștinește
și ca și cum nu era de ajuns, Damian
se specializase în purtatul crucilor
el purta întotdeauna crucea mortului
nimeni altcineva, nu permitea Damian
iar popa Danciu îl îngăduia
căci te puteai baza pe el
niciodată n-a lipsit Damian
de la vreo înmormântare, nu s-a pomenit
era sănătos ca un taur și puternic era
și nu avea vreodată altceva mai bun de făcut
trăia pe lângă morți cu firescul
câinelui care s-a pripășit pe lângă măcelărie
iar dacă din întâmplare te vedea prin oraș
deși pleca greu de lângă cimitirul
de lângă biserică, unde își făcuse și culcuș
într-o casă pe jumătate prăbușită
pe care Dumnezeu i-o scosese în cale
dacă te vedea, imediat îți aducea aminte
mamaie, mai sunt șase luni
trei săptămâni și patru zile
până trebuie să îi faci parastasul lui
nenea Ilie, mamaie, mulțumesc, Damiane
așa zicea baba, își strângea baticul mai strâns
și nu îi păsa că arăta de parcă era dintr-un film
dintr-un film de la răsărit, unde oamenii au fost uitați
și soarele n-a mai răsărit și ziua minunată
de mâne n-a mai venit
și e multă tristețe și e mult cenușiu, dar și oameni încă
încă mai sunt, nici nu știam dacă mai trăiește
nu știam dacă îmi va duce și mie crucea
dacă nu Damian, cine atunci, cine?
și pe cine va opri Damian să întrebe în drum
dacă a pregătit pomana, în veci fie pomenit numele meu
trăia, l-am găsit sprijinit de gardul cimitirului
se bălăngănea ca un balansoar dintr-un parc părăsit
și bolborosea cuvinte al căror rost doar el îl știa
am trecut foarte aproape și în ochii lui de om nebun
mi s-a părut că l-am văzut cum era acum un sfert de secol
ba chiar mi s-a părut că aud că mai sunt doar patru ani
două săptămâni și treisprezece zile, treisprezece zile, atât
până când trebuie să îi facă și lui prima pomană
era singur, și eu eram singur, oamenii câștigă în altă parte
aici să fim mulțumiți dacă nu ne pierdem mințile
și mai apucăm și ziua de mâine, de nicăieri
m-a ajuns o rază de soare și parcă m-a mângâiat
pe antebraț, parcă raza de soare a trecut apoi peste obrazul
cel drept al lui Damian, parcă l-a atins ca o mamă
Dumnezeu dă soarele pentru toți, și cei buni, și cei răi
și bogați, și săraci, și zdraveni, și rătăciți
dacă trăiești, încă e bine, spunea bunica mea Angela
care a murit și ea la optzeci și opt de ani, acum multă vreme
când vorbea cu Dumnezeu îi spunea Tăticul, fiindcă îl iubea
și n-a cunoscut niciodată trufia, am vrut să îl îmbrățișez
dar Damian parcă m-a simțit, și-a dat trupul într-o parte
și a continuat să vorbească în acele cuvinte pe care
le înțeleg uneori doar poeții încă nenăscuți
și alteori nici măcar ei
poate că nici Dumnezeu-Atotștiutorul