Iar acum, voi merge spre stadion
acolo, la capătul orașului
la capătul lumii, lângă biserica nouă
pe care Popa Danciu a umplut-o
de oameni, după ce a venit
însuși Patriarhul să o sfințească
dar n-a mai fost niciodată plină
după ziua aceea binecuvântată
nu e cine știe nici popa ăsta mare
doar barba aia albă ce e de el
așa zicea Mateeasca și nici eu
nici ai mei nu mai trăiam pe alee
ci chiar acolo, la marginea orașului
unde nu mai aveam prieteni
și descoperisem deja tainele melancoliei
poate doar pe Antun, care ajunsese
la noi printr-o tragedie și un miracol
rămăsese orfan în război
Iugoslavia se sfâșiase deja
și l-au găsit ai noștri
hoinărind pe străzi într-un oraș
cu un nume care la noi însemna o prostie
fuma țigări Croația și zâmbea mereu
cum cred oamenii că zâmbesc
aceia care și-au pierdut mințile
și s-a tot ținut după băieții de la noi din oraș
care participau la un turneu internațional
de orientare turistică prin păduri
nu se mai dădea dus
așa că l-au luat cu ei
și l-au trecut prin vamă
cum te cheamă, mă, nu știa să zică, săracul
atunci o să-ți zicem Antun, a zis
domnul Pascu, antrenorul de la orientare
am auzit eu numele ăsta pe aici
ți se potrivește, Antune, tată
nu zici nimic, te faci că dormi, uite așa
și i-a arătat cum, și așa a ajuns la noi
și l-a luat antrenorul Pascu acasă
și a avut grijă de el
chiar dacă Antun nu avea nimic
niciodată de spus, doar zâmbea
ca și cum dintre toți
doar el ar fi înțeles
ceva important sau poate chiar totul
pachetul acela de țigări Croația
nu s-a terminat niciodată
îmi pare rău, domnule
cancerul e la plămâni
un pitic de circ
mi-a dat o țigară
cui să spun povestea aceasta
nu mai am prieteni și
dacă strada aceasta chiar mai duce
chiar mai duce undeva
la capătul ei va fi o cișmea
și lângă ea stadionul
și în jurul stadionului tot pădurea
și lângă cișmea va fi Antun
fumând o țigară Croația
și va zâmbi învăluit în fum
Antune, mă mai recunoști
el nu va spune nici nu, nici da
doar va zâmbi mai departe
hai, Antune, du-mă, tată, până
la mormântul antrenorului Pascu
și el va înțelege și
va zâmbi mai departe
și așa vom porni umăr la umăr
merg înspre capătul străzii
spre stadion, cu speranța că totuși
totuși acolo nu mai e nimeni
și Antun nici măcar n-a existat
și nici eu n-am existat și nici orașul
și nici moartea nu există și nici măcar
prima dragoste, nici măcar ghinda
aceea primită de la Pantelimon Octavia
și nici maeștrii, nici șahul
pe drum poate voi întâlni
pe cineva care să mă însoțească
până la ultima stație
oamenii nu mai trăiesc
fericiți până la adânci bătrâneți
nici măcar în povești
aici era magazinul alimentar Prahoveana
chiar aici – aici! – stătea Mateeasca
nu e cine știe ce
nici popa ăsta mare
doar barba aia albă ce e de el
de libertate răul profită
mai mult decât binele
spunea un președinte polonez
laureat al Premiului Nobel pentru Pace
și eu știu toate acestea
măcar dacă ar fi fost mereu pace
și mai știu că niciodată pacea nu rezistă
și mai știu și că de amintire
binele profită mai mult decât răul
înaintez și stadionul
rămâne mereu departe
văd fum, tu ești Antun
tu ești, moarte?