Ai cui sunt ochii aceștia
ochii mei cu care am văzut
lumea întreagă, Roma, Havana
deșertul, Palestina, Marocul
China și marele zid și picioarele
mele sunt foarte obosite
într-o noapte am dormit
pe una dintre străzile
din jurul Teatrului Odéon
de la Paris, era vară
și aveam bani de un hotel
de trei sau poate patru stele
dar am vrut să văd cerul
să văd dacă pe cerul din Paris
sunt aceleași stele, să adorm
pe bancă, acoperit de un ziar
ca un boschetar pe lângă care
de atâtea ori ai trecut indiferent
și o să treci și mai departe
strada purta numele unui dramaturg
uitat din secolul al XVIII-lea
în depărtare pe chemarea la rugăciune
se legăna o moschee
multă vreme până la noi
din secolele vechi au ajuns
doar numele marilor criminali
mai rar numele poeților
numele filosofilor
și mai rar numele sfintelor
niciodată numele oamenilor
care au n-au fost nici ucigași
nici excepționali
oamenii cei mai mulți
cărora le spunem simpli
de parcă ne-ar fi rușine
că sunt la fel ca noi
dacă aș fi fost albanez
aș fi iubit îngrozitor Tirana și munții
și aș fi găsit că Marea Adriatică
e cea mai frumoasă mare din lume
cândva, pe la turci, un vatman
mi-a sărit în brațe din mers
iertați-mă, mă grăbesc
îmi naște nevasta și n-am mai avut răbdare
vorbea turcește și deodată am înțeles
n-a mai avut răbdare încă o stație
tramvaiul începuse să zboare
pe banca aceea am visat nebunul
cu care l-aș fi dat mat pe Capablanca în rai
marele șahist bea rom
fumul era de trabuc și pe masa de joc
lângă tablă, lângă pionii răpuși
era o pungă cu bomboane cubaneze
când m-am trezit am simțit o tristețe
care mă înjunghia în ochiul stâng
Parisul era mai frumos ca niciodată
și îmi era foarte dor de casă
de Aleea Zorilor, unde
nu există nici dramaturgi
nici tramvaie, încă o stație, încă o stație