*cuvântul acnei nu există, practic, dar emoția acestei poezii nu poate respira fără el.

sunt gol sunt trist senzual

plin de contraziceri și vulturi care-au văzut multe ceruri

și acum ‘s atei

înconjurat de cutii goale pătat pe bluză de puroi și de acnei

cine vine cu mine la o plimbare prin pădure pe chei

să caut un om bun poate un călugăr în moldova asta mare

sa mă vindece de tristeți și să-mi cadă toate cojile de acnei

că m-am săturat să mă privesc în oglindă luptându-mă cu miei

animalele alea firave care nu mă lasă nici să dorm nici să plec

mă împung cu botul și mănâncă de pe pieptul meu

m-am săturat să beau pietre pe care le eclozez și le beau iar

că dumnezeii toți și templele lumii

m-au lăsat să agonizez pe niște trepte fără final fără părinții mei

viața mă plânge sub pat cu o fotografie a mea în mână când eram mic

poate nici nu sunt eu

clipa caldă nu mai tremură ca atunci ca un fitil aprins de înviere

aici în camer’asta adolescența s-a desprins din evoluția creierului meu

și perspirează-ntruna și e gravidă împuțita mereu născând ratați cu chipul meu

m-am apucat să sap sub covor, curenții să-i tragă-n groapă

și când am pus pămant pe ei am renunțat văzând pieta cum mă ținea în poală

deci

cine vine cu mine la o plimbare prin pădure, pe chei

poate avem noroc și luna e plină să tragem de sânii ei

să ne alăpteze iubire de mamă biologică

că toți bărbații plâng în seara asta cu fețele în mieji de pâine

că gustul laptelui din case adoptive e diluat cu vin si ,,lasă, de mâine”