noaptea stătea în noapte

precum chipul meu, zâmbind pe un tricou de casă

pe care tot eu îl purtam,

zâmbind.

atunci mă miram de exigența

cu care puteam să trăiesc singură

cu mai multe pijamale decât rochii de seară

să gătesc doar pentru mine,

cu zeci de condimente și să nu simt vreun gust.

să dorm cu perna în brațe,

mască de ulei în păr și – amuzant –

mereu pregătită de cutremur,

păzindu-mi cu afectare viața

cu care m-am trezit în brațe la 3 ani,

când apare conștiința de sine.

nu am vrut să fac prea multe cu ea

dar ei nu-i pasă, pentru că n-are conștiința mea.

sunt, totuși, unele păsări cu aripile-n cioc, cărora le-ar plăcea să fie privite

cu dragoste, și eu le-am privit

sunt unii strigoi care nu sunt mereu despre moarte

sau răzbunare, și eu i-am înțeles

deci pot spune că am trăit.

noaptea avea noaptea ei când mi-am dat seama

că nu am deschis nici măcar unele cărți, la timp

sau picioarele. sau brațele, în oglindă.

mă întreb și acum de ce

ordinii îi era scârba de mine și cumva,

știam că nu sunt doar un banc nescris

atât timp cât muzica sau poezia împingeau bărci în ochii mei

dintotdeauna fiind singura

emoție

sinceră

fără de care aș fi rămas jucăria inertă, de carne,

a unor țânțari