Când principele a descălecat pentru a șaptea oară, doctorul Sammer avu presentimentul unui naufragiu, inima i se strânse într-un punct dureros și se temu că o boală de lume se strecurase până în curtea domnească.

Principele sări din șaua murgului său sur, pe care obișnuia să îl alinte Werner, se trase la umbra unui stejar și deșertă toată bășica udului.

Trăgând cu urechea la treaba principelui, doctorul răsuflă ușurat: era puternic. Așternutul regal nu era în pericol.

– Unde e Cioran?, întrebă principele în germană.

Un cap mare peste care strălucea o coamă argintie de vulpe polară se înfățișă:

– Aici, Majestate!, spuse Cioran în limba nemților.
– Cioran, spuse principele, cum îi spune pe românește, acestei păduri de stejari?

Cioran se scărpină în cap, cum făcea întotdeauna când avea nevoie de ajutor divin, și răspunse fără să ezite, căci principelui Carol nu îi plăceau ezitările, deși el nu era impulsiv, cumpănea bine și vorba, și fapta.

– Aici e la marginea țării, Majestate. Îi zice Mărgăineanca.