– De acum, spuse principele Carol, după două minute de cumpănire, să îi spuneți Carolina, după numele meu. Dau ordin să se întemeieze aici o localitate. Ascunsă în pădure va fi fabrica de tunuri a prietenului meu,  Schwartz. Cioran, tălmăcește-i te rog lui Costache pofta mea.

– Deîndată, majestate, spuse Cioran în germana sa deprinsă de la sașii din Transilvania, care păstra încă aroma unei limbi vorbite de bavarezi în urmă cu sase sute de ani.

Costache auzi vorba lui Cioran, dar îndrăzni să se opună, adresându-se principelui tot prin Cioran:
-Majestate, e prea uitat de lume locul ăsta ca să poarte numele domniei voastre.

Principele nu spuse nici da, nici nu, privi stejarii, lovi cu piciorul o ghindă, care începu să zboare, se avântă în șaua lui Werner și spuse într-o română precară:
– Până amurg, Sinaia!

“Ciudat bărbat mai e și principele”, gândi Cioran în colțul cel mai tăcut al minții sale, cu grijă să nu deranjeze nici măcar cu respirația aerul zilei.