Lumina șterge contururile lucrurilor din cameră, înghite perdeaua și pânza de păianjen, topește veioza, inundă fotoliile, ascunde cărțile de pe rafturi și face să dispară covorul, așa cum face să dispară totul din jur, nu mai sunt pereți, nu mai e podea, nu mai e tavan, după cum nici fereastra prin care intră apusul nu mai e,

totul se șterge și nimic nu mai rămâne în afară de o strălucire care mă arde făcându-mă să cred că am dispărut și eu și poate chiar așa e, închid ochii dar nu se face întuneric, în spatele pleoapelor am tot lumină, lumină și liniște, nu-mi mai bâzâie nimic în cap, în cameră nu se aude niciun sunet, iar eu mă scufund încet în ceva moale, spumă? vată? nu știu,

tot ce știu e că lângă mine stă culcată mama, are picioarele depărtate, mâinile întinse de parcă ar vrea să zboare și cea mai frumoasă rochie a ei, o rochie cu bretele late, cu maci și albăstrele, o rochie pe care a primit-o de la tata, ești cea mai frumoasă femeie din lume, i-a spus el, după care a ridicat-o în brațe și a învârtit-o până când au amețit amândoi și au început să râdă, am amețit, am amețit, spunea mama și când spunea asta era și mai frumoasă, asta știa toată lumea, știam și eu, știa și tata, știa tot orașul și știa și Ileana, florăreasa care vindea trandafiri olandezi, crini imperiali, tuberoze și lalele, dar niciunele dintre florile alea nu erau așa de frumoase ca macii și albăstrelele de pe rochia pe care o primise și ea, tot de la tata, nemernicule, jigodie ce ești, o să te strâng de gât cu mâinile mele, striga mama plângând și pocnindu-l în piept cu pumnii ei mici, în timp ce tata o săruta și-o întreba de ce se supăra ea de la niște cârpe, ce dacă îi făcuse cadou și florăresei o rochie cu maci și albăstrele, că mamei îi venea mai bine decât ăleia care avea talia ca un sac și varice de la atâta stat în picioare, dar pe mama n-o liniștea nici frumusețea ei, nici urâțenia altora, pe mama n-ar fi putut-o liniști decât să știe că tata n-o iubea decât pe ea,

dar tata nu putea să facă asta, stătea și el lângă mine cu picioarele depărtate, cu mâinile întinse de parcă ar fi vrut să zboare, cu blugii care îi veneau atât de bine și cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată, stătea și tăcea, dar eu știam că în mintea lui se rostogoleau mii și mii de vorbe peste mii și mii de femei frumoase, toate femeile erau frumoase pentru tata, una avea păr frumos, alta avea mâini frumoase, alta avea urechi frumoase, urechi? cine se uită la urechile femeilor? a strigat mama când a aflat de la el că profesoara mea de muzică avea urechi frumoase, dar degeaba striga și degeaba se mira, lumea era plină de femei care aveau ceva frumos, tata le găsea și le iubea, după care le fixa cu un bold în insectarul lui uriaș,

le vedeam pe toate culcate lângă mine, cu picioarele depărtate și cu mâinile întinse de parcă ar fi vrut să zboare, vecina de la trei care își mușca buzele ca în filme, mama lui Dănuț care avea cel mai frumos fund când se apleca să-i lege copilului șireturile, doamna Patriciu, animatoarea de la discotecă, barmanița roșcată, femeia de serviciu de la grădinița numărul 6, Nineta care ghicea în cafea, vreo câteva asistente cu halate albe și pantofi cu toc, colega mea de bancă din clasa a zecea, madame Popescu de la coafor care în fiecare săptămână avea altă freză și altă culoare de păr, o tipă înaltă și bărbătoasă venită de curând în oraș, o studentă la istorie care în vacanțe făcea pe ghidul turistic, Papanca, Ileana florăreasa, cele mai multe dintre profesoarele mele și prietena mamei din copilărie, pe toate le înfipsese tata în insectar arătând lumii ce aveau ele mai frumos – părul, ochii, urechile, gâtul, umerii, mâinile, sânii, talia, fundul, picioarele, genunchii, gleznele și zâmbetul – dacă s-ar fi uitat cineva de sus la colecție n-ar fi putut decât să spună ce frumos! și să treacă la următorul insectar, că fiecare om are insectarul lui și fiecare exemplar dintr-un insectar are la rândul lui un insectar,

stau culcată în lumea mea de vată, cu picioarele depărtate și cu mâinile întinse de parcă aș vrea să zbor, lumina îmi trece aurie prin aripi, se oprește pentru o clipă pe boldul care-mi străpunge corpul și se duce mai departe, la alte aripi, la alte visuri, la alte povești.