Mi-ai pătruns în suflet, fluviu vast în mare,

Dar venind cu valuri aspre şi amare,

Clara geometrie a vieţii mele

Îşi surpa-n adâncuri cerul ei cu stele.

Am pornit lumina iarăşi să mi-o caut.

Mai întâi surâsul tău tânjind să-l laud,

Iar apoi iubirea vrând s-o pun sub lacăt,

Dar din începuturi am simţit că scapăt.

Mi-e destinul ierbii, oare dat şi mie,

Să mă plec când vântul, cum vrea el adie?

Între două piscuri fără de azururi,

Inima să-mi ardă, rug absurd, de-a pururi?

Şi învățându-mi ochii să-ţi cunoască ochii,

Şi făptura strânsă-n spuma albastrei rochii,

Spaima de nimicuri m-a cuprins deodată

Şi-ai pierit ca fumul-n vânturi spulberată.