Lacrimi latră mut
la lună.
Locomotiva mă înnebunește
și împușcă goluri
pe treptele laringelui meu.
Trupul tău era carne
acum un minut,
apoi s-a făcut umbră,
sărind din baltă-n baltă
pe ultimul peron.
Ai grijă, zic –
șoaptă crustată-n ger –
nu-ți da fularul jos, iubite
că e frig în tren
și nemții-s distanți de fel,
nu s-ar atinge-ntre ei
nici cu cenușa țigării.
Ai grijă, iubite
la polei, la ochi frumoși
și alți zmei de hârtie,
la păsările pe care nu le vei hrăni,
c-o să-ți amintești de mine.
Eu?
Am căldură,
eu sunt bine –
mă îmbrac în lacrimi
ce latră mut
la lună.
