1.

Prima țigară mi-a dat-o un pitic de circ
era prin ’93, trecuse și sfârșitul lumii

circarii se așezau întotdeauna la marginea orașului
îmi plăcea să mă strecor lângă taberele lor
mă visam indian apaș, cortul lor era sacru

ia vino, mă, încoace, piticul avea ochii verzi
și fuma Gauloises Blondes, vino, că nu-ți fac nimic
ia, mă, o țigară, hai să te învăț să fumezi
țigara e mai bună în singurătate,
ea te ajută să te gândești

mă, suferința nu e pentru toți oamenii la fel
pentru pitici, cel puțin, nu e la fel
dar piticul nu mi-a oferit alte detalii
hai, trage în piept, așa, așa
mai ia una să ai de drum
hai, acum, șterge-o
că te luăm cu circul
și cine știe pe unde mai ajungi

cine știe, cine știe, am palmat-o
și am mers prin pădure, departe de oameni
mereu mi-a plăcut să merg prin pădure
departe de oameni, țigara am ascuns-o
în buzunarul unui ghiozdan vechi
pe care l-am ascuns în cel mai secret dintre buzunare

au trecut trei ani până când am cumpărat un chibrit
am fumat-o singur și m-am gândit, m-am gândit
avea gust de nisip, piticul nu l-am mai văzut niciodată

capul lui mare mi s-a mai arătat doar în vis, mereu același vis
fuma și plângea piticul și nu mai avea nimic, nimic de spus

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Dar niciodată vine mereu mai târziu
   ce vreți, dumneavoastră, l-am întrebat pe pitic
   eu vreau să plec de aici,
   eu mereu vreau să plec oriunde aș ajunge

tu ce vrei, mă?
și eu vreau să plec
lasă, mă, că o să vrei să te întorci
și n-o să mai ai unde
o să vrei să rămâi
și n-o să mai unde

totul trece, mă
hai, șterge-o, n-auzi?!

 

 

 

 

 

 

 

3. Și uite așa mergeam eu cu capul în nori
   și picioarele îmi dansau pe strada principală
   deodată am înghețat, inima mi s-a oprit
   deși n-am murit, era Petrache
   am închis ochii și am zis Doamne, Dumnezeule
   să nu mă cheme, nu azi,
   țigara de la pitic mi se umezise în palmă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

4. Căci mai trăia la noi în oraș
   și acest bătrân cu părul vâlvoi
   și ochii bulbucați, noi, copiii,
   credeam că e vrăjitor
   și la fel credea și el
   le sărea oamenilor în față
   pe drumul cel mare
   drumul care ducea
   și aducea de la uzină
   îi prindea de mână
   și le spunea când vor muri
   tu o să mori înaintea nevestei
   tu o să mori într-o marți
   tu o să mori după Paște
   îl chema Petrache

cel mai curajos om din oraș
era tovarășul Alexandrescu
neînfricatul tovarăș Alexandrescu
care nu dădea jos costumul maro
nici iarna, nici vara, nici în restul anotimpurilor
tovarășul Alexandrescu, cu perciunii săi caraghioși
și coafura sa mereu aranjată, cu cărare
pierdut franțuzește, la spate, frumos
tovarășul Alexandrescu, care săruta mâna cucoanelor
și domnișoarelor și nu pleca niciodată
înainte să ceară voie să se retragă
dați-mi voie să mă retrag

în vara lui ’90, tovarășul Alexandrescu i-a sărit el în față
l-a prins pe Petrache de încheietură și i-a vorbit
așa cum nu le vorbea cucoanelor, nici domnișoarelor
dar ia zi, băi, Petrache tu când o să mori
eu sunt nemuritor, tovarășe inginer a răspuns acela
și tovarășul Alexandrescu deodată s-a făcut palid
și i-a dat drumul lui Petrache, du-te, Petrache

și Petrache s-a pierdut pe alei, printre blocuri
înspre pădure și vorba repede a început să circule
ați auzit, ați auzit, Petrache e nemuritor
căci el niciodată nu greșea profețiile sale macabre
fiecare murea după cum îi era scris
după cum îl informa Petrache
înaintea nevestei, marți, după Paște

n-am uitat vara lui ’90, eram fericiți pe atunci
noi am urcat pe un bloc în construcții
de unde se vedeau cel mai bine
pădurea, cerul și fabrica de armament
se lăsase tăcerea și niciunul nu îndrăznea
să o alunge, v-am spus că e vrăjitor
să vedem, poate, poate totuși moare Petrache

dar uite că nu murise, nu murise
și oricând putea să-mi sară înainte
să mă anunțe că gata, s-a terminat și cu mine

aveam zece ani, era deja ’93 și mergeam spre viitor
și nu-mi convenea să mor chiar așa

5.
Și multe milenii am stat eu nemișcat
cu ochii închiși, fără să respir, stană de piatră
poate-poate nu mă cheamă Petrache
și nu m-a chemat, nu mi-a sărit înainte
am simțit o mână pe umăr, am știut cine e
mâna mirosea neplăcut, a pișat

tatăl lui Tolstoi, contele
avea un prieten bogătan
rus adevărat, adică habotnic și țicnit
într-o zi și-a prins sluga
că a mâncat de dulce în postul paștelui
și l-a trimis douăzeci și cinci de ani în armată

tatăl meu avea un prieten șahist
despre care umbla vorba
că într-o vară la mare
s-a integrat spiritual în absolut
și de atunci a rămas cu obiceiul
de a-și bea în fiecare dimineață
primul jet de urină
ceea ce îi dădea ceva superputeri
dar nu și la șah, la șah nu

maestre, i-am spus, căci maestrul Truică era
să trăiți, maestre, veniți pe la noi
vino, mă, cu mine, n-are Petrache treabă cu noi, nu fi prost
ia spune-mi tu mie, tac-tu tot cu siciliana deschide
tot, maestre, pion la e4, cal la c3, varianta închisă
are minte multă tac-tu, dar nu e toată bună

bine, totuși, că între mine și maestru e lumea toată
și nici n-a văzut când am băgat țigara în buzunar

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

6. Tata chiar avea minte multă
   se trezea în fiecare duminică la cinci dimineața
   să creeze inegalități, probleme de matematică
   le rezolva până la prânz, când rămânea
   fără pasta albastră din pix
   și ochii lui negri i se umpleau de tristețe

   ochii lui negri i se umpleau de singurătate
   dar niciodată de lacrimi, tata era bărbat
   bărbații nu plâng, tata nu plângea

   dar eu credeam că tatăl meu va muri de tristețea aceea
   mă făceam invizibil, să nu stau în calea inegalităților
   mama mea era și ea invizibilă și duminica plângea într-un colt

   ea era femeie
   și femeile au voie să plângă
   femeile plâng îndeajuns de mult
   mai ales dacă au și de ce
   ea era învinsă de viață
   încă dinainte să lupte

în rest, eram chiar fericiți, ca toate
familiile fericite ale contelui Tolstoi

 

 

 

 

7. La început, înainte de prima țigară
   înainte de vrăjitorul Petrache
   înainte de tata și Truică
   și toți șahiștii, înainte de maeștrii orașului
   înainte de noi, de alei și de blocuri pitice
   înainte de nașterea timpului a fost pădurea
   și în pădure a fost înălțată fabrica
   și în jurul fabricii au apărut vilele

   apoi a venit războiul
   și abia apoi au venit nemții
   apoi a trecut războiul
   apoi au venit rușii
   apoi s-au înălțat cartierele
   s-a turnat smoală pe acoperișuri
   oamenii au fost smulși din pământ
   și aruncați în blocuri

   au învățat să asculte sirena
   schimbul I, schimbul II, schimbul III
   au învățat să asculte partidul
   au învățat se se toarne unul pe altul
   pădurea era de stejari

 

 

 

8.
Și blocul nostru era pitic
deși pe el se rezma cerul
știi, bă, cum îi zicea înainte la pădurea asta
nu știu, nene Zaharia, îi zicea Mărgineanca, bă
că era la marginea lumii și cică odată
s-a pișat la noi în pădure Regele Carol I
mergea la Sinaia, ca să vezi

lui nenea Zaharia îi place să povestească
istorii pe care doar el le cunoaște
și eu cred că el le visează, are imaginație

și are și nevastă și patru copii
doi băieți, două fete
cea mai mică e handicapată
sindromul Down, zice nenea Zaharia
adică nu se mai face bine
rămâne așa, handicapată

fata cea mare însă e cea mai frumoasă
fată din lume, are nasul ascuțit și ochii albaștri
și părul lung, lung, lung și e subțire
și e frumoasă, frumoasă ca golul secolului marcat de Maradona în 1986 în poarta englezilor

dar pe atunci eu nu știam să spun asta
pe atunci nu știam cum ar putea arăta lumea
fără Argentina și fără Maradona, e țigancă ea
după mama, nu după nenea, o cheamă chiar Argentina
și e frumoasă, frumoasă, frumoasă
doar ea are ochii albaștri în neam

fratele mai mare e un tâmpit și jumătate
fratele mai mic e un sentimental
crește pești și broaște țestoase pe care
le botează cu nume din desenele animate
The Simpsons: are două, Homer și Bart
Homer e o broască mai grasă
Bart parcă nici n-ar fi broască

nenea Zaharia vine și el să caste gura
când joacă tata cu maestrul Truică
zi, mă, îți place de fii-mea, de Argentina
lasă-l, bre, că are zece ani, nu e rușine
ca mâine se apucă de labă
chiar nu e, mă, rușine, e fată frumoasă fii-mea
e țigancă, după mă-sa, nu după mine

bă, mă învață nenea, ține minte
pizda e de vină, curul stă curul plătește
păi ce ai căutat, fa, să te urci în Dacie la om
normal că te-a dus la pădure și te-a futut și-n cur
ce, Dacie, nene Zaharie, am zece ani
așa e, bă, mai ai până la Dacie, dar să ții minte
așa, ca aspect, curul stă – curul plătește

ia, liniște, gata, zice tata
nu pot să mă concentrez
hai, că n-oi fi nici matale vreun Bobby Fischer
îi zice  maestrul Truică și, laș, tata tace
și nenea Zaharia tace

și eu tac și mă gândesc la Argentina
și visez că zburăm împreună
departe, departe, departe, eu vreau să plec
și chiar ar fi liniște ca înainte să facă Dumnezeu lumea
dacă nu s-ar auzi urlete din aparamentul de deasupra

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

9. Mama pregătește cina și tace
   poate că plânge în tăcere și fără lacrimi

cu excepția zilei de duminică
mama mereu plânge în tăcere și fără lacrimi

duminica plânge și ea omenește
că și Fecioara Maria a plâns
când l-au răstignit pe fiul ei, Mântuitorul
măcar dacă ar putea să creadă, un bob de credință
un bob de credință și ai și mutat muntele

dar uite că munții nu se mută
munții rămân departe, departe
și la noi în pădure plouă îngrozitor
și mai sunt și toate durerile astea
de inimă și de oase și iar de inimă

sunt multe de plâns, sunt atâtea de plâns
în fiecare duminică și în fiecare zi, în tăcere
și tata joacă șah, tot cu siciliana deschide
pion la e4, cal la c3, varianta închisă

și maestrul Truică joacă șah cu tata
nenea Zaharia tot vorbește prostii, curul, bă!
și eu visez, visez, visez și eu visez, visez, visez
și zbor departe, departe, blocul tremură
tremură, tremură, parcă ar fi un cutremur
dar nu e, așa e mereu, blocul nostru nu e fermecat

așa a fost pe vremea dictatorului
așa a rămas și după aia
la parter, patru muncitori
patru muncitoare, opt copii
la etajul întâi, doi cizmari, un croitor
două muncitoare, noi, opt copii

la etajul al doilea, tovarășul Emil
tovarășul Emil practicase boxul
și avea nasul întins pe toată fața
tovarăș îi ziceau înainte, tovarăș a rămas
și după înghesuiala din decembrie
ce revoluție, bă, băiatule, bagă-ți mințile în cap
ca să nu ți le bag eu, du-te, bre, cu ideile matale
hai, mai dă-te tu mult înspre pula mea
hai, mânca-mi-ai toată pula să ai ce pune pe masa
hai, că poate-mi bag și pula în toată mă-ta
dar vorbiți tovarăși frumos, că aud copiii ăștia

stați liniștiți la locurile voastre, tovarăși
stați liniștiți, și a fost noapte și s-a făcut dimineață
și uite așa a bătut vântul și s-a dus și comunismul
dar n-a știut el, comunismul, cum să iasă și din oameni
că tot aici suntem, tot noi suntem, nu-s alții
ce, bre, suntem noi alții?, niciun răspuns, tăcere

tovarășul Emil era antrenor și practica boxul și acasă
pe soția sa, dumnescracii mă-tii de curvă
pe fiica sa, dumnezeirea mă-tii că semeni cu mă-ta
pe fiul său, cu mă-ta care te-a făcut, de căcat cu ochi

și toate zilele  acelea în care cele trei victime fugeau pe scări
spre parter, spre pământ, spre adâncul pământului
săriți, ne omoară nebunul, săriți, oameni buni, nu sărea nimeni
nu mai existau oameni buni, nu mai existau oameni
nu e problema noastră ce face omul la el în casă
nu mai erau oameni, nu mai, cine să sară, cine să sară

și toate nopțile dormite pe drum, cine știe unde
și tovarășul Emil strigând din ușa blocului
să dea dracu’ să vă mai întoarceți acasă
și când se trezea din băutură
umblând din om în om pe drum
iertare, iertare, mi-ați văzut nevasta
mi-ați văzut copiii, iertați-mă, nu mai fac
haideți acasă, iertare, și ei mereu se întorceau
și el mereu se îmbăta peste alte zece zile

era un coșmar în reluare, nu ne băgăm noi
mai bine stăteam sub pătură și ne uitam la Twin Peaks
ce-o face agentul special Dale Cooper în episodul ăsta
și ce vorbești, nene, te-ai tâmpit de tot
cum să fie Donna mai frumoasă ca Audrey
și Norma mai frumoasă ca Shelly, bă, băiatule, bă

nu e problema noastră ce face omul la el în casă
și când tovarășa Lidia umbla pe drum cu ochii vineți
cu ochii mov, cu ochii roșii, nu ne băgăm, ce treabă avem noi
fiecare e stăpân la el în casă, bărbații chiar se credeau stăpâni
pe viața soțiilor, pe viața copiilor, doar viața lor le scăpa
îl urau pe dictator și erau și ei nemiloși ca el

ăla măcar nu-și bătea nevasta, a spus într-o zi tovarășa Lidia
și urechile mele au auzit cuvintele acestea și am știut
cine era acela, cel căruia nimeni nu-i spunea
niciodată pe nume, deși era mort și îngropat
dar dacă nu era chiar așa, dacă se întorcea
îi spuneau bâlbâitul, urecheatul, necuratul
dar niciodată pe nume, niciodată, pe nume nu
nici măcar în șoaptă și uite că tata nu o bătea pe mama
ceea ce deja mă ridica deasupra prietenilor mei
dar asta nu înseamnă că nu era atâta nefericire între noi
toate casele erau mici, înghesuite și pline de nefericire
am luat forma mediului înconjurător, boli, gri și nefericire

traiul la comun e complicat, ce vreți și dumneavoastră acum
așa se apărau toți când venea vorba despre ce a mai făcut tovarășul Emil, că așa e el, parcă nu știți, da, tovarăși, dar și copiii ăia, și femeia aia, lasă, că și ea e tare în clonț
ați spus o vorbă adevărată, dar parcă prea, parcă prea
nu e treaba noastră, parcă era un blestem venit de peste timp
și nimeni nu putea face nimic, până într-o zi când
tovarășa Lidia chiar a făcut ceva nemaivăzut

s-a apărat, a luat un ciocan și când i-a ars una în căpățână
tovarășului Emil s-a prăvălit cât era de mare pe scară
și îi curgea sângele ca dintr-un porc înjunghiat
săriți, că l-am omorât, dar nici atunci n-a sărit nimeni
nu e treaba noastră, nu ne băgăm, nu-l omorâse

iar când peste o vreme ursul acela de om s-a ridicat
clătinându-se și mormăind ceva, când s-a dus singur
la spital și când s-a întors singur de la spital, cu capul cusut
ca un mileu, nimeni n-a zis nimic, dar nici tovarășul Emil
n-a mai sărit să-și omoare familia, s-a întâmplat ceva
atunci, era ca și cum ciocanul acela atinsese un întrerupător
în capul omului și i-a luat pofta de moarte și după o vreme
ca prin farmec a lăsat și paharul, dar asta abia mai târziu
când veniseră deja azeșii fratelui Cornel, dar uite că acum
se băteau vecinii de la etajul trei, altă poveste
se auzea până la noi și tata l-a dat mat pe maestru
doar cu nebunii, maestrul mai avea doi pioni
dar nu îi mai foloseau la nimic, am rămas cu ei ca prostul
a și zis maestrul, te caci în ea de viață, te caci în ei de pioni

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

10. Pe fiica lui Emil o chema Mona
    un nume de curvă, zicea când bea
    un nume de curvă pe care el l-a ales
    Mona avea dinții de iepure și ochii speriați
    ai căprioarelor înainte să fie străpunse de glonț

    Mona știa intențiile aerului
    știa cuvintele morților
    avea două cățelușe, Bimbo și Lola
    atingea obiectele și făcea din ele poeme

    toată suferința o îndumnezeia
    era o fetiță-zeiță și a devenit o femeie-zeiță
    cu sânii mari, cât pepenii
    n-a avut noroc în viață

    a păcălit-o unul să plece în Germania la lucru
    și a lucrat într-adevăr prostituată, la Stuttgart
    și la Frankfurt, patru mii șase sute optzeci și patru de nemți
    și alte naționalități și-au vărsat în ea sămânța
    fără ca pântecul ei să dea vreodată rod

    anotimpurile veneau, anotimpurile treceau
    ochii ei se obișnuiseră cu întunericul
    cu nemții de deasupra ei
    cu apa de gură Listerine
    care mai atenua mirosul de pulă
    trecută zadarnic prin cauciuc
    pulă bătrână, zbârcită și nefericită

    măcar dacă ar fi crezut și ea în Dumnezeu
    ar fi trecut la azeși, ar fi purtat rochii negre și lungi
    și n-ar fi fost sătulă de atâta pulă până în gât

    locuia într-o baracă, la marginea unei autostrăzi
    și acolo au și găsit-o cu venele tăiate
    într-o baltă de sânge cărămiziu
    ținea jurnal, se îndrăgostise de un japonez
    fiindcă ăsta măcar nu avea ditamai mădularul
    și o cuprindea cu dragostea, ultimele ei cuvinte
    în jurnal au fost Kazuo – johatsu

    ceea ce însemna că s-a făcut nevăzut și Kazuo peste noapte
    s-a evaporat și nimeni n-a mai știut vreodată de el
    și nici el n-a aflat de moartea bunei Mona
    de care și eu am dat din întâmplare
    după zeci de ani de la copilăria noastră

viața în comun e complicată, am intrat într-un bordel
și Mona avea sânii cumpliți și lăsați și atâta tristețe în ochii ei încât părea trezită la cinci dimineața să compună probleme, inegalități, s-a prefăcut admirabil că nu mă cunoaște
și eu la fel, și eu la fel, viața nu mai era în comun
viața rămânea complicată, Mona arăta ca o pagină albă
și ruptă dintr-un caiet vechi pe care nicio mână n-a știut
ce să scrie mai departe și a aruncat-o așa, goală, nefolositoare
în stradă, unde au plouat-o ploile și au nins-o ninsorile
și au bătut-o vânturile și aproape a ars-o soarele
și ea a rămas încă în viață, albă, goală, nefolositoare

rămâi pe cer, steaua mea, aș fi vrut să-i recit din Esenin
dar ea tăcea mai departe albă și goală și nefolositoare
așa că am tăcut și eu îndelung, până la sfârșitul timpului

și mă așteptasem să fie amară, dar fusese dulce și
nici măcar nu-mi mai aduc aminte cine mi-a zis că a murit
dar știu că ascultam Bill Fay pe atunci și pe obraz
mi s-a rostogolit în toată tăcerea lumii o lacrimă mare, mare

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

11. Pe fiul lui Emil îl chema Eusebiu
    un nume complicat care
    nu știu cum ajunsese la noi în oraș
    Eusebiu a avut mai mult noroc
    s-a îndrăgostit de el de o altă Mona
    de la scara C, care când el s-a îmbolnăvit
    și a rămas fără un rinichi i-a dat rinichiul ei
    și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți
    și trăiesc și acum, fiecare cu câte un rinichi

Eusebiu lucrează la o fabrică de frigidere
cealaltă Mona este educatoare
nu au copii, îngrijesc împreună patru pisici
și au o cameră mereu încuiată
în care se așterne praful
peste optzeci și cinci de păpuși

cealaltă Mona se preface
că nu și-a pierdut încrederea
că se va întâmpla o minune
și va veni un copil în viața lor

 

 

 

 

 

12. Toate aveau să se întâmple până la urmă
    chiar așa aveau să se întâmple, dar se puteau
    întâmpla și altfel, putea să nu mai fie nimic
    să vină un cutremur mare ca în ’77 sau ‘86
    și să ne spulbere, puteam să facem hepatite
    sau cancer sau SIDA și să murim
    să nu mai rămână nimic din noi
    nimic, nici amintirea, nimic

    doar dinții de aur ai lui Pară
    de la etajul patru n-ar fi putrezit pe sub pământ
    dacă nu i-ar fi furat cine fura dinți de aur
    din cimitirul de lângă pădure, că mai avea dreptate
    și Popa Danciu să-l păzească în unele nopți cu bâta în mână

mai avea dreptate și popa Danciu când spunea la slujbă
măi, oameni buni, măi, creștinilor, nu vă mai puneți
dinți de aur în gură, că vă profanează mormintele, măi!
ce ne face, întrebau babele, care n-aveau deloc dinți
și Popa Danciu se lăsa cuprins de deznădejde

el devenea imaginea vie a deznădejdii, un cuvânt slav
pe care nu-l folosea nimeni, fiindcă nu mai voiam
să avem de-a face cu rușii, care destul ne-o trăseseră
și în gaura curului, cum zicea tot Pară de la etajul patru
și în gura curului, mă, băiete, iar acum ne fut americanii
tot în gaura curului și ei, tot acolo, uite așa, și ne și arăta cum

stai cuminte, mamaie, și belește ochii la televizor
cât te futem noi în cur, mamaie, așa, mamaie, așa ne fac
așa ne fac americanii, dar parcă îl asculta cineva pe Pară

erau și altele, mureau fabrica, pădurea și orașul
dar dinții lui de aur vor străluci în eternitate
pe sub pielea rece a pământului
și Popa Danciu poate să-mi sugă și pula, mă, băiete
mai zicea Pară, dar doar dacă i-o dau, ce-l fute pe el grija
de dinții mei și cine are să mi fure, cineva trebuie să fure
și dinții morților, nu găsești, nu-mi găseam cuvintele
fiindcă eu nu știam cuvintele morților, cum le știa Mona
care avea să-și taie venele în Germania Federală
după ce patru mii șase sute optzeci și patru de nemți
și alte naționalități și-au vărsat în ea sămânța
și pântecul ei n-a dat rod, avea dreptate piticul de circ
am intrat în Mona cu furie și cu regret, voiam să mă întorc
voiam să mă întorc acasă și nu mai aveam unde, la ce

 

 

 

 

 

 

 

 

 

13. Iar Ianoși mi se părea foarte bătrân pentru că purta barbă
    toți oamenii cu barbă semănau cu Dumnezeu
    Popa Danciu avea cioc, de aceea semăna cu Satana
    era un gând intim pe care nu-l dezvăluiam nimănui

    Ianoși venise la noi pe alee ca să se vindece
    în urma unui divorț, un divorț complicat
    o auzisem pe mama vorbind, mama nu vorbea mult
    și spunea tot ce era de spus, toate divorțurile sunt complicate
    a mai spus mama, Ianoși mergea cu mâinile la spate

    nu privea lumea din jurul lui, era ca și cum lumea întreagă
    ar fi murit în timpul divorțului său complicat
    de vindecat, nu s-a vindecat niciodată
    o stafie cu barbă și un pardesiu lung până-n pământ
    nu-l închidea niciodată, marginile pardesiului fluturau
    ca aripile liliecilor, Dumnezeu nu poartă pardesiu
    așa mă gândeam, în cer nu se face frig ca pe pământ
    în cer e mereu vară, ce altceva să fie în cer
    pielea cerului e azurie, e frumoasă și caldă
    în pământ se strânge căcatul, în cer e atât de curat

 

 

 

 

 

 

14. Iarna era cel mai urât anotimp
    bag pula și în a patra fiică a anului
    l-am auzit o dată pe Pară, care folosea
    așa un vocabular de îți era rușine că te-ai născut
    îmi plângeau urechile, dar Pară avea dreptate
    iarna era cel mai urât anotimp

    mama mea avea unele idei la care era clar
    că nu va renunța nici după moarte
    și anume: toate încălțările trebuie să fie din piele
    toate gențile trebuie să fie din piele
    gecile nu trebuie să fie din piele
    se pot uda, se pot strica, și ce ai făcut

    omul e pe pământ ca să ducă mai departe viața
    să facă o casă, să planteze un pom, să facă un copil
    doi, trei, patru, cinci, câți dă Dumnezeu

și uneori mă privea ca și cum știa că nu sunt bun de nimic
că nu o să fac nici măcar un copil, o casă, că n-o să plantez
nici un singur pom și măcar dacă mi-ar fi dat Dumnezeu
un frate, o soră, da, mai bine o fată, fetele sunt ascultătoare

mă, băiete, mai zicea Pară, ascultă-mă pe mine
muierile sunt ca găinile, n-au în capul ăla decât să stea
cloșcă pe ouă și grăunțe, cotcodac, cotcodac, nu e frumos
dar e adevărat, așa stau lucrurile, bag pula și în femei

urât mai vorbea Pară de la etajul patru
bine că nu-l asculta nimeni, parcă nu știau toți
ce poamă e și Pară ăsta și cum trage la măsea

țuica și dinții de aur care nu putrezesc și vocabularul
acesta care lăsa de dorit, câteva fragmente de amintiri
asta a rămas și din Pară, care nici el n-a fost bun de nimic
n-a avut nici nevastă, nici copii, nici nimic, nici pom
n-a plantat, iar casa n-a cumpărat-o niciodată, a stat în chirie
la stat, mă doare la pulă și de casă, mai zicea Pară
că n-o iau, mă, băiete, cu mine în cimitir la Popa Danciu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

15.
Și pentru că nu s-a vindecat de divorțul acela
Ianoși s-a spânzurat de bătătorul de covoare
și tot de bătătorul acela avea să se spânzure
trei luni mai târziu și un copil bâlbâit de la noi din bloc
îl chema Uț pe bâlbâit, pe Ianoși l-au găsit în parpalac
și pe dedesubt n-avea nimic, ca și cum ar fi vrut să-și
bage pula în viață post-mortem, cum a spus domnul Pară

căci sunt lucruri frumoase și în întâmplările urâte, măi băiete
și Uț săracul nici nu îi dăduseră flocii, era copil
n-avea ce pulă să arate la lume, era primăvară

era o primăvară cumplită și pe domnul Pară îl lovise astenia
cred că m-a lovit astenia, nu știu, a venit primăvara
dar a venit degeaba, nu-mi folosește la nimic

aș putea să încerc să îi conving pe oameni
cel mai bun lucru e să murim cu toții deodată
domnul Pară mai vorbea și singur, ce an să fi fost deja
cine mai știe, anii semănau între ei și bărbații mai bătrâni
îi spuneau tot tovarășul Pară și el îi dădea în pula lui
de comuniști, măcar la anul n-o să se mai spânzure nimeni

n-o să ne putem spânzura toți, cât să reziste și bătătorul ăla
pe mulți Pară îi speria, pe mine nu mă speria niciodată
nu-l găseam obscen, nici nu știam cuvântul acesta

știi ce ar fi frumos, mă, băiete, în urâtul ăsta al vieții
ar fi frumos să le moară tuturor copiii, să rămână pe lume
ca o plată pentru păcatele ălor bătrâni și știi ceva
asta chiar se întâmplă, doar că nu la timpul potrivit

timpul e complicat, era în amurg, cerul era roșu
e plin de sânge și cerul, în pula mea, a zis Pară
du-te acasă și culcă-te odată cu găinile, încă ești copil

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

16. Dar ce știa Pară despre copii, el care nici n-avea
    sau poate știa, poate știa, toți oamenii mari
    păreau că au ajuns la capătul puterilor, doar Pară
    trecuse cu bine și peste sfârșit și peste
    și acum ia uite cum îl durea în pulă
    că avea dinți de aur și orice se va mai întâmpla pe pământ
    aurul contează, băiete, aurul contează, asta ți-o spune Pară

 

de la noi de pe Aleea Zorilor n-au ajuns atât de multe curve
ca de pe Aleea Primăverii, era ceva acolo, pe Primăverii
că una din cinci sărea de pe bloc și nu murea și două din cinci
creșteau cu sâni enormi și ochii verzi și ajungeau curve
tocmai pe la București, așa am regăsit-o și pe Cătălina
pe Știrbei Vodă, la numărul 7, zero zero clopoțel
și intrai în bloc și la ultimul etaj era Cătălina

mai bătrână cu douăzeci și patru de ani
cu kilometrajul dat peste cap, ce să mai fuți
mă, băiete, la asta, că e mai arsă ca lumânarea mortului
asta ți-o spune Pară, îi auzeam vocea în cap
dar venise primăvara și nu aveam astenie
și nici Pară nu știa chiar totul și Cătălina nu mă mai cunoștea
și zicea wow după fiecare propoziție, de unde oare intrase cuvântul wow în vocabularul ei sărăcăcios, poate de la turci
de la evrei, de la cine mai ajungea prin capitală
dar era pricepută, Cătălina, wow, zero zero clopoțel
confirma cu tatuajul, elegant, central, discret, rafinat
posibilitate loc parcare, dar eu mergeam doar pe jos

și ce o fi fost acolo pe Aleea Primăverii, ce o fi fost
celelalte două fete care rămăseseră, nici curve, nici plonjând
de pe blocurile pitice, supraviețuind, celelalte se dădeau
cu speranță pe ochii lor șterși, trăiau mai departe
și poate uneori erau fericite, n-aș putea să spun

femeilor care nu sunt nici curve, nici sfinte, nici moarte
nu li se acordă niciodată importanța cuvenită, mai zicea Pară
atunci, demult, în anii 1990, după sfârșitul lumii și înainte
de sfârșitul lumii și chiar e păcat, fiindcă
de cele mai multe ori sunt chiar mamele noastre
înțelegi, mă, băiete, și dacă înțelegi tot degeaba e
du-te, bă, și te culcă, încă ești copil

iar Cătălina plutea, plutea, plutea wow, învățase să zboare
fără să sară de pe bloc, fără să moară, fără să învie
ea nu era Hristos, ea nu era Lazăr, plutea, plutea, wow
și pentru câteva clipe chiar am fi putut trăi fericiți
eu îmi imaginam că sunt un marinar pe mări și oceane
și bordelul e în Caraibe, nu pe Știrbei Vodă, la numărul 7
zero, zero, clopoțel, zero zero clopoțel, wow, avea multă
dragoste de dăruit și uite cum se irosea, am terminat
și m-am umplut de silă, mi-am tras chiloții și restul hainelor
și am dispărut în restul vieții adevărate, hăituit de câinii
atâtor amintiri cărora doar eu le cunoșteam rostul pe lumea
aceasta și pe lumea cealaltă, doar eu, amintirile, doar eu