Marius se simți străbătut de nevoia de a lua o pauză. O pauză lungă, de un an de zile. O pauză de la viața sa, de corporatist, viață în care bineînțeles că nu se regăsea.

Coborî în fața prăvăliei – așa numea întreprinderea aceea post-modernă: prăvălie -, își aprinse o țigară, obicei care îl făcea să se simtă dezgustat de sine și învins și, în acel mod paradoxal pe care doar marii fumători îl înțeleg, foarte bine. Își aprinse o țigară, închise ochii și începu să viseze.

Un an de pauză! Ar putea să își spargă toate economiile și să pornească într-o croazieră. Ar putea să ajungă acolo unde nu a mai ajuns, dar și-a mai dorit. Pe Marea Nordului. Pe Marea Baltică. În Oceanul Indian.

Sau ar putea să lucreze. Când nu muncești la serviciu se mai cheamă că muncești? Ar putea să fie artist. Mereu i s-a spus că are în el ceva de artist.

Marius are ochii albaștri, e blond, are o chică, de parcă ar fi întârziat în sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, este destul de frumușel, femeile îl plac, mai ales cele divorțate. Pe Marius nu-l deranjează să adune cioburile unor mariaje făcute țăndări. Lui pur și simplu îi place să fută, așa că fute. Nu contează ce. Câte nu s-ar putea face într-un an de pauză! Ar putea să iasă în fiecare seară la terasă sau la restaurant. S-ar putea duce în Drumul Taberei, la Ciotoianu. Ar putea mânca mici. S-ar putea face maimuță. Ar putea să agațe multe, multe, multe femei, ar fute pe săturate.

Ar putea să facă instalații artistice. Fotografii, muzică. Sau ar putea să scrie. Ar putea să scrie o poveste. O poveste cu care să rupă, după care să se facă film sau, și mai bine, un serial, care să se dea pe Netflix. Dar ce poveste ar putea el să scrie? Ce știe el și numai el? Ce știe doar el și nimeni altcineva nici măcar nu intuiește.

Marius deschise ochii. În jur era platforma post-industrială Pipera, un loc de care se săturase. I se luase. Mai aveam doișpe ani de plătit la apartamentul cu trei camere pe care făcuse imprudența să și-l cumpere într-un complex rezidențial din Colentina. Noua  Colentină! Pula – Noua Colentină. Era același căcat ca întotdeauna. O socotea o țeapă, dar avea destui bani trași pe dreapta, din care ar fi putut să trăiască un an. Deschise ochii și mai bine. Privi la toți acei zombie care îl înconjurau, nu-i auzea, căci avusese inspirația să își pună căștile în urechi, dar putea pune  pariu că vorbeau despre Insula Iubirii și căcatul ăla de chelner – Marcel, hola, mami, que guapa, s-a dus pe apa zâmbetului.

Marius se simțea întru totul înconjurat de imbecili. O poveste! Pentru cine? Trebuia să o scrie în franceză, să o publice la Paris. Nu mai scrisese niciun cuvânt în franceză de peste douăzeci și trei de ani, de când dăduse Bacalaureatul, pe care îl luase cu notă mare, nu-și mai amintea cât,  dar mare. Bonjour, camarade professeur, que-est-ce-que vous avez preparé pour ajourd’hui, le chien a mangé mon devoir. Pula mea,  spuse Marius pentru sine. Povești.

Stinse țigara. Aprinse încă una. Fuma Pall Mall gri, oribile țigări. Ar trebui să le lase, dar nu e chiar așa ușor să te lași, nici măcar de țigările oribile. Închise din nou ochii. O poveste. Ce poveste?