Ar fi trebuit să plouă

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Ar fi trebuit să plouă, dacă nu infernal, măcar abominabil. Dar ninsese. Vreme de două zile, un viscol impetuos stăpânise orașul, îngropându-l, nimicind brândușele care răsăreau timide. Toată bucuria primăverii fusese retezată, iar acum Mona stătea închisă în casă, transpirând degeaba, sorbind la răstimpuri dintr-o cană ciobită cu ciocolată caldă.

De două zile, parcă o ceață rară se prăbușise peste gândurile ei. Uitase cum trebuia să se simtă să fii iubit și, în fiecare clipă, cu atât mai mult în cele obositoare în care trebuia să se ocupe de treburile casnice sau de copii, se pomenea scufundându-se, ca într-un nisip mișcător, în niște amintiri din altă viață.

Îl cunoscuse pe Sergiu în facultate, când trăia cea mai glorioasă perioadă a vieții ei. Pe atunci, însă, era încă îndrăgostită până peste cap de Cătălin, care, așa pueril cum era el, reușea s-o facă să se simtă foarte femeie. Se iubeau în cămin, pe la prieteni, pe canapea, când mergeau în weekenduri la părinții lui, în pauzele de la cursuri, în toalete, în parc, noaptea, pe întuneric. Cătălin îi făcea cele mai stupide declarații de dragoste, o copleșea cu cele mai copilărești gesturi, era gelos, încăpățânat și naiv. Iar Mona îi iubea, atât de mult încât să străduia să-și imagineze cum ar fi trebuit să arate o viață întreagă alături de el. Se amuza uneori, închipuindu-și cum ar fi ajuns Cătălin un toboșar ratat sau un borfaș de mâna a doua, care nu era în stare nici măcar să fure portofele pentru a se întreține, cum ar fi purtat mereu o cămașă înflorată, descheiată până la jumătatea pieptului, perciunii lați, netunși, și țigara în colțul gurii, arborând același zâmbet nevinovat care îl făcea atât de irezistibil.

Pe atunci, ei nu prea îi păsa de viitor. Era tânără, frumoasă și flămândă, nu voia decât să trăiască cât mai intens, cât mai nebunește cu putință și, în graba de a mesteca, hămesită, momente de neuitat, se trezise întrebându-se ce se va alege de ea dacă nu va găsi un băiat bun, așezat, responsabil, cineva care să fie în stare să pună pâinea pe masă. Sergiu era colegul ei de la facultate și, deși ciufut și neprietenos, era de departe cel care putea să îndeplinească toate aceste cerințe. Înalt, dar cocoșat, brunet, dar exagerat de păros, purtând o barbă veșnic neîngrijită și ochelari cu ramă argintie, dreptunghiulară, peste care privea cu aroganță spre oricine nu era în stare să rezolve problemele de la cursul de fizică, Sergiu venea totuși dintr-o familie bună, care-i asigurase un apartament în capitală și o dacie veche și ruginită în care să facă naveta până la facultate. Pe vremea aceea, nu era puțin lucru.

Mona auzea adesea profesorii discutând pe coridoare, după cursuri, iar din frânturile pe care le prinsese, știa că Sergiu avea un viitor strălucit. Ar fi putut chiar să ajungă inginer, avea toate posibilitățile la îndemână. Între atât de multe calități, un singur lucru îi lipsea: nu era Cătălin. Nu avea privirile lui galeșe, mustăceala naivă, înflăcărarea care să-i facă trupul să se unduiască alunecos, precum al unui șarpe. Nu avea mâinile magice ale lui Cătălin, nici frizura lui dezordonată atunci când se apuca să cânte la chitară în boxeri, după ce făcea dragoste cu Mona și o lăsa să atârne fără vlagă peste marginea patului, cu tot trupul zvâcnindu-i. Nu avea nebunia lui atunci când, nu de puține ori, furase fire de crini sau de trandafiri de la florăria din piață, apoi fugise mâncând pământul doar ca să urce la etajul al treilea și să i le lase Monei la ușă, împreună cu un bilețel pe care zăcea răstignit un scris de mână stângaci: Hai la mine diseară.

Dar viața era cu atât mai greu cu cât Mona și Cătălin nu erau niște copii iubiți, iar asta-i făcea vulnerabili în fața foamei. Mona, cel puțin, era a treia fată a familiei și rareori mai ajungeau și pentru ea banii sau pachetele. Tata avea întotdeauna grijă să satisfacă nevoile pe scară ierarhică: tot ce avea mai bun, îi trimitea fetei mari, care terminase deja facultatea și se angajase pe un post de contabilă în București, apoi îi trimitea fetei mijlocii, studentă în anul cinci la medicină, iar dacă mai rămânea ceva, îi trimitea și Monei. Spre deosebire de surorile ei, ea chiar aprecia cele câteva borcane de zacuscă și conserve de pateu. O ajutau mult să-și salveze banii câștigați cu greu la cărți ca să-și cumpere țigări și lenjerie intimă cu care să-l amețească pe Cătălin. Nici el nu avea prea mult noroc, căci îi muriseră părinții și trăia din mila unei mătuși pe care, la rândul ei, o pândea sfârșitul. Încerca, totuși, să se descurce cum putea, se băga în tot soiul de clici, juca barbut pe bani, își vindea hainele vechi și făcea comerț cu țigări de contrabandă.

— Pe cât ești de șarlatan, pe atât ești de simpatic, îi zicea Mona atunci când venea în camera ei cu brațele pline în care se clătinau două pungi mari de hârtie pline cu salam, bomboane, cafea, tampoane și sutiene fără burete. De unde naiba le iei?

Cătălin doar rânjea, îi pasa pungile și se scărpina ștrengărește după ureche, evitând înadins să răspundă. Dar Mona știa, tăcea, și punea de cafea pentru amândoi, apoi fumau împreună, sub geamul crăpat, apoi se întindeau pe jos și se iubeau până dimineața.

De fiecare dată când o năpădea durerea, Mona se întreba de ce e cu neputință să ai chiar tot ce își dorești, de ce nu se poate să fii fericit fără să fii sărac, sau să ai lângă tine iubirea vieții fără lipsuri și neajunsuri. I se părea nedrept că aceste situații trebuia neapărat să se excludă reciproc. Uneori, își privea pe furiș fiul cel mare, îi măsura îndelung ochii galeși, verzui-aurii, și căpșorul rotund și negru, simțind că darul de a-l avea fusese plătit prea scump. Băiatul cel mic semăna cu ea. Acolo găsea o mică mulțumire, fiindcă dacă ar fi întâlnit o cunoștință veche pe stradă și s-ar fi oprit la o mică șuetă, nimeni n-ar fi putut prezice că făcuse copiii cu Sergiu.

Începutul acesta de primăvară i se părea obositor.

Tot un început de primăvară fusese și atunci când Cătălin o anunțase că avea să plece la bulgari, că făcuse rost de bani și voia să meargă cu niște tovarăși și să cumpere câteva țoale pe care să le vândă prin regie. Era primul elan al spiritului său întreprinzător, și Mona i-l reteză fără milă:

— Nu te duce, dă-le dracului de boarfe! Chiar nu poți să îți iei și tu un serviciu cu jumătate de normă ca un om normal? Chiar crezi că o să ajungi într-o zi să trăiești cântând la chitară? Vino cu picioarele pe pământ și nu mai visa cu ochii deschiși!

O duruse și pe ea ceea ce-i spusese, dar nu la fel de mult ca pe Cătălin, care plecase oricum, cu ochii înotând în lacrimi, trântind ușa strâmbă în urma lui.

Ar fi trebuit să plouă, ar fi trebuit să toarne nemilos, exact ca în ziua aceea în care Mona, răvășită de durere, mergea bezmetică prin curtea facultății, neștiind cui să-i spună ce avea pe suflet. Mergând cu capul în jos, chircită sub umbrelă, dădu peste Sergiu, care mergea cu privirea în sus, de parcă voia să numere stropii care cădeau. Se izbiră unul de altul, iar Mona murmură niște scuze, în vreme ce Sergiu o apucă de mână cu blândețe și o invită la o prăjitură. Ea nu refuză, dar nici nu se bucură să se găsească în compania unui alt băiat. După această întâlnire, se termină semestrul și, pentru că nu mai avu motiv să rămână în București, se urcă în tren și se duse acasă.

În primăvara aceea blestemată, a murit mama ei. Își amintea că nu vărsase nicio lacrimă, fiindcă mama fusese întotdeauna ca o piesă de mobilier pentru familie. Tatăl ei, suferise, în schimb, din cauză că rămăsese cu un singur venit și avea trei fete de întreținut, iar pentru că Mona era oricum mereu dată la o parte, imediat după înmormântare, bătrânul îi zisese:

— Tăticule, nu mai are cine să te țină în școală. Ori renunți și vii acasă, te angajezi și dai și tu o mână de ajutor, ori te măriți și să te țin bărbată-tu.

Mona nu putuse să-i dea vreun răspuns fiindcă nu avea unul nici măcar pentru sine. Nici veștile nu putuse să i le dea, așa că singura speranță care-i rămăsese era să aștepte să treacă timpul mai repede.

Amuzant cum, nici până în ziua de azi, timpul nu curgea așa cum avea ea nevoie. Când voia să treacă mai repede, când aștepta ceva, sau avea ceva important de făcut, trecea greu, de parcă târa după sine un sac plin cu bolovani, iar când totul era bine, copiii erau liniștiți și nu mai făceau febră, când Sergiu pleca în delegații pentru companie și ea avea parte de mult timp singură, timpul trecea repede, ca o fată care-și întețea pasul spre casă noaptea, pe o stradă pustie și întunecată.

Nu-l mai așteptă pe Cătălin să se întoarcă. Semestrul începu, iar era trebui să ajungă la cursuri și, din vorbă-n vorbă, începu să petreacă mult timp pe lângă Sergiu. Nu-i păsa nici cât negru sub unghie că șușotea toată regia, nu-i păsa de ocheadele care o încolțeau pe holurile căminului și nici de felul ciudat în care o privea însuși Sergiu, cu un amestec de fascinație și scârbă. Dar nu, nu bănuia nimic. Pur și simplu, așa era el, după cum avea să afle mai târziu.

Trecu o lună întreagă în care-l văzu pe Cătălin aievea prin toate locurile pe unde umblaseră împreună. O ustura pielea de dorul lui, la fel ca acum. Atunci, cel puțin, rana era încă proaspătă, iar rușinea nu avea încă un nume. Sergiu se ținea ca un scai după ea, prefăcându-se până în pânzele albe.

— Ce mâncare îți place cel mai mult?

Orice mâncare.

— Ah, cartofi prăjiți cu ouă ochiuri și brânză rasă!

   — Serios? Și mie la fel! Ce de chestii avem în comun!

Lucrurile pe care le aveau în comun se înșiruiau, nenumărate, într-o cascadă ireală, care reuși într-un final să-i ia nu numai ochii, ci și mințile Monei. Avea dintr-odată impresia că-și găsise salvatorul. Și ce dacă nu-l iubesc? Nici nu trebuie, iubirea aduce numai belele, te face să suferi, te distruge. Poate e mai bine așa. Trebuie doar să-l tolerez.

   Într-o seară, însă, se pomeni cu bubuituri în ușa camerei. Colega ei, Geta, era plecată, iar ea citea Balzac sprijinită într-o rână, la lumina lămpii. Când îi auzi vocea, sări din pat.

— Deschide! Deschide și zi-mi că nu-i adevărat! urla Cătălin, lovind strașnic cu pumnii în ușa încuiată.

Mona se dădu jos tremurând, se apropie de ușă, vru să rotească cheia în broască, dar se răzgândi. Rămase lipită de ușă, ca să simtă fiecare pumn până în adâncurile trupului.

— Mona! Zi-mi că nu-i adevărat! urla Cătălin, acoperind toată zarva coridorului studențesc. Mona!

— Ba-i adevărat! Pleacă, nu vreau să te mai văd! Întoarce-te de unde ai venit! se răsti Mona, apoi, scurgându-se ea însăși ca o lacrimă, se prelinse pe ușă și rămase mult timp în genunchi, suspinând, cu pieptul despicat de o durere inumană.

Cătălin mai bătu de câteva ori, înjură, lovi și cu picioarele, blestemă, apoi se slei și el lângă ușă și rămase acolo, plângând. Într-un final, șopti un ,,te iubesc ca pe ochii mei din cap, dar ești o mare proastă” cu glasul răgușit, dar Mona îl auzi foarte clar și începu să plângă și mai tare pe înfundate. Își strângea gura în căușul palmei ca să nu-i scape vreun sughiț pe sub ușă, ca să n-audă el cum murea pe dinăuntru. Apoi Cătălin se ridică și plecă. Mona rămase lângă ușă până aproape de ziuă.

Se căsători cu Sergiu imediat ce se termină anul. O cununie mică, restrânsă, doar în prezența neamurilor lui. Pântecele i se rotunjise deja, deși slăbise îngrozitor și avea cearcăne vineții pe post de streșini deasupra obrajiilor supți. Părinții lui Sergiu o priviră îndoielnic și acuzator cât timp dură cununia și masa și nu-și dădură deloc silința s-o cunoască măcar. Nu-i nimic, nu-mi trebuie aliați, vreau numai un acoperiș deasupra pentru copilul meu, atât, își zicea ea, deși abia atunci începea să cunoască înstrăinarea. După nuntă, se întoarse la București și se mută în apartamentul lui Sergiu. Nu mai dură mult până să înceapă să se certe din nimicuri. De ce freci lenjeriile atât de mult? Se fac aspre. Trage cum trebuie apa la toaletă! Nu se aprinde televizorul așa, că-l strici. Mai avea să adauge țărancă proastă ce ești și era perfect.

Mona se gândea la Cătălin în fiecare zi, dar nu mai avu curaj nici măcar să-l caute. În toamnă, când se duse la secretariat ca să-și înghețe anul, se întâlni cu o colegă de cămin și află că se lăsase de facultate. O copleși vina știindu-și contribuția la mișcarea lui, dar cu timpul, vina se îngrășă atât de mult încât, adesea, se întindea să se odihnească, iar într-o bună zi, rămase întinsă complet, devenind mai degrabă o izbăvire rece. Măcar ne-am nenorocit amândoi.

Dacă înainte să vină copilul pe lume, Sergiu mai dădea din când în când semne de bunătate și căldură, după ce se văzu tată, orice duioșie dispăru. Deveni rece, distant, arogant, o insulta din orice nimic, îi găsea nod în papură pentru orice mărunțiș, dar nimic din toate astea n-o durea mai tare pe Mona decât dorul de Cătălin, dorul care copsese și îi infectase tot sufletul.

Privind pe fereastră, la viscolul care sufla peste trotuare în martie, Mona sorbea din cană și se cufunda tot mai mult într-o tăcere sumbră. Ar fi trebuit să plouă, dacă nu infernal, măcar abominabil, iar dacă nu se mai puteau iubi prin mansarde, măcar se puteau iubi în voie, la fel de nebunesc ca prima dată, în amintiri.

Gabriela Gabrinov

Și spune Gabriela: “Am 24 de ani şi locuiesc în Germania. Sunt mamă, soţie şi povestitor. Scriu proză scurtă cu plăcere şi poezie cu forţa şi public ocazional în reviste online.”

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: