Dacă într-o noapte cu lună dai o gaură-n curte și sapi și sapi și tot sapi, dacă treci de miezul de foc al pământului și de straturile mocirloase de pârjol care-l înconjură, cu noroc și răbdare, după douăzeci și una de nopți luminate ajungi pe partea cealaltă și-atunci nu-ți mai rămâne nimic de făcut decât să iei o sfoară și să cobori ușor pe ea până pe fața de dincolo a lumii, într-o pădure de nepătruns, cu copaci groși cât turla bisericii, cu flori nemaivăzute și animale cum nici cu gândul nu gândești, cu nori care-și schimbă culoarea din clipă în clipă și ploaie de aur, da, da, de aur adevărat, însă asta nu interesează pe nimeni acolo, așa cum nici pe noi aici nu prea ne interesează ploaia, uneori mai pune câte unul un butoi la streașină să strângă apa, dar asta e cam tot ce se face la noi cu apa de ploaie și tot cam asta fac și ei cu apa lor de aur, fetele mai sărăcuțe înșiră stropii aurii pe un fir de ață și și-i atârnă la gât sau la frunte în chip de podoabe, dar cele un pic mai avute nu dau nici doi bani pe aurul ăla care se scurge grămadă la canal cu tot cu noroiul, crengile și frunzele adunate de ploaie de prin toate șanțurile, așa că pentru noi n-ar fi nimic mai ușor decât să ne îmbogățim mergând la ei și punându-le butoaie la streșini, însă dacă e adevărat ce se spune, că pământul nu stă fix, ci se răsucește pe toate părțile, atunci n-ar mai fi nevoie de niciun butoi, tot ce ne-ar trebui ar fi un canal prin care ploaia lor de aur să ajungă la noi atunci când s-ar întoarce lumea cu josul în sus, și-atunci să vezi trai pe noi! nu tu muncă, nu tu oboseală, omul și-ar săpa frumos canalul și pe urmă n-ar mai avea decât să stea cu brațele încrucișate și să aștepte să se învârtă pământul, să plouă pe partea cealaltă și la noi să curgă aurul din canal ca apa la moară, aaah, făcea Arpente și închidea ochii, iar lumea îl asculta cu gura căscată, cu toții ar fi vrut să aștepte cu brațele încrucișate lângă un canal și să-l vadă dintr-o dată cum se umple cu aur și mai ales cum dă pe dinafară, oamenii închideau ochii și visau, însă Arpente terminase cu visele,

într-o noapte cu lună dăduse o gaură-n curte și săpase și săpase și tot săpase, trecuse de miezul de foc al pământului și de straturile mocirloase de pârjol care-l înconjură și pătrunsese până pe partea cealaltă a lumii, numai că nu putuse să coboare acolo cu sfoara, îl împiedicau burta respectabilă și respectabila de nevastă-sa care se săturase până peste cap și de el și de prostiile lui și-i spusese să astupe odată găuroiul ăla din curte că o să cadă cineva în el și-o să-și rupă oasele,

deh, femeie – vedere îngustă! dădea Arpente din mână a lehamite, vede groapa, dar nu vede mormanele de aur, mă trimite la muncă, auzi! cică stau cu brațele încrucișate în loc să mă duc la muncă – la muncă? la ce muncă? să mă duc la fabrica de mobilă, la șantier sau la pădure, păi ce, eu sunt om de așa ceva? eu am făcut un canal care comunică cu partea cealaltă a pământului și aștept să mă scald în aur, spunea Arpente înfiorat de emoție, după care își încrucișa brațele și aștepta,

douăzeci și una de nopți cu lună așteptase lângă canal și pământul nu se întorsese nici măcar o dată sau poate se întorsese, dar nu plouase pe partea cealaltă, cine știe? o fi și la ei secetă, dădea el din umeri neputincios în fața curioșilor care treceau zilnic pe lângă curtea lui și nu numai că treceau – unii începuseră să râdă iar alții scorneau tot felul de bazaconii, cum că Arpente ar fi mincinos sau nebun, numai că el nu era nici una nici alta, ci doar un bărbat care, până la urmă, într-o noapte cu lună primise un mesaj de pe cealaltă parte a pământului,

înainte de răsăritul soarelui ieșise din canal un fel de castor, numai că mult mai mare, cu cioc negru ca de rață și patru labe cu înotătoare, Arpente se frecase la ochi și sărise să-l prindă, dar chiar când să pună mâna pe el, se crăpase de ziuă și animalul se făcuse nevăzut; în altă noapte canalul se umpluse de păsări cât degetul, cu spatele verde, burta albastră și coada roz, păsările zumzăiau și întorceau spre el ciocurile ascuțite ca acul albinelor, Arpente povestea, iar oamenii se minunau și în fiecare dimineață se strângeau tot mai mulți la el în curte să-i asculte poveștile,

mai ales că de la o vreme primea tot mai multe semne de dincolo – un iepure cât un măgar, cu buzunar la burtă, un cal cu coarne de puf și un gât care se ridicase mai sus decât acoperișul casei și tot nu se terminase, Arpente credea că avea gâtul cât toată grosimea pământului, că-i rămăseseră picioarele dincolo și capul aici, dar chiar când voia să-l lege cu lanțul câinelui, apăruse nevastă-sa și dihania se trăsese înapoi schelălăind, așa cum se întâmplase și cu babirusa,

un porc negru fără fir de păr pe el, cu râtul lung și patru colți enormi care-i ieșeau – doi dintre fălci și doi direct din pielea botului, colții îi crescuseră încovoiați și-i atingeau cu vârfurile ascuțite creștetul capului, arătarea țâșnise din canal grohăind, izbise cu colții în gard, în prunul de la poartă și în temelia casei, smulsese din pământ trandafirii nevesti-sii, îi călcase în copite zambilele, făcuse de trei ori turul curții și rămăsese cu râtul spumegând de bale în fața lui Arpente care – încremenit de frică, citise dintr-o dată frica din ochii fiarei – colții babiruselor cresc și cresc până când li se lipesc de vârful capului, dar nici acolo nu se opresc, ci continuă să crească, vârfurile colților le străpung pielea, apoi craniul, apoi creierul, pe unele le omoară, dar pe altele nu, li se strecoară afară din cap, dar degeaba, pentru că se încovoaie din nou și li se lipesc iarăși de creștet, le străpung pielea, craniul, creierul, pe unele le omoară, dar pe altele nu,

vai, sărmana babirusă! a spus Arpente și i-au dat lacrimile, a înhățat o pilă și a rupt-o la fugă în pădure, babirusa nu intrase înapoi în canal ca celelalte animale ci țâșnise afară din curte, așa că Arpente nu și-a mai găsit liniștea, a început să cutreiere dealurile în căutarea unui porc cu craniul străbătut de colți ca de niște cercei enormi, babi! se auzea uneori în adâncul pădurii, strigătul se izbea de malurile râpelor și se întorcea înapoi o dată și încă o dată, oamenii se jurau că în nopțile cu lună auzeau râcâit de pilă și vedeau printre copaci o umbră neagră, cu râtul străbătut de patru colți ca niște cercei uriași, unii spuneau că ar fi fost porcul despre care le povestise Arpente, dar cei mai mulți credeau că fusese chiar el – Arpente, iar dacă stăteai să te gândești bine, poate chiar aveau dreptate.