Azi a venit la mine un băiat de hârtie. Nu e nici primul, nici ultimul. Zeci de oameni de hârtie mi-au trecut prin fața ochilor de-a lungul timpului. Îi văd de fiecare dată de departe. Se apropie încet, parcă se clatină, parcă se opresc. De fapt, poate chiar se opresc. Poate se întreabă dacă e bine ce fac, poate trag aer în piept, poate se gândesc să se întoarcă pe călcâie și să fugă. Nu e ușor pentru ei să stea de vorbă cu una ca mine.
N-o să vă vină să credeți, dar îi intimidez pe oamenii de hârtie. În sinea lor aia subțire ca foaia albă, își pun mii de întrebări, își fac milioane de probleme. Să nu mă rănească. Să nu zică ceva ce m-ar putea face să mă arunc în fața vreunei mașini. De parcă pe mine m-ar mai putea răni ceva. De parcă aș avea nevoie de întrebările lor ca să mă arunc în fața mașinii.
Pe unii îmi place să-i sperii. Ei mă întreabă nu știu ce, iar eu mă uit fix în ochii lor. Mă uit și tac. Mă prefac răvășită. Îmi duc mâinile la cap, îmi trag nasul și mă frec la ochi de parcă m-aș șterge de lacrimi, deși nu pot să plâng. Nici nu mai știu când am plâns ultima dată. Poate că n-am plâns niciodată. Sau poate că plâng mereu. Nu știu. Nu pot să-mi aduc aminte. Și nici nu vreau. Nimeni nu poate să-mi ceară asta, cu atât mai puțin oamenii de hârtie.
Dar ei mi-o cer, totuși. Mi-o cer cu voci egale și grimase chinuite, fiecare la fel ca cel dinainte și frate geamăn cu cel care o să vină după el – un caiet gros cu foi nescrise, neatinse – se leagănă de pe vârfuri pe călcâie, își freacă degetele – cum fac școlarii când spun o poezie – și-mi recită poezia lor, de când sunt pe străzi? dacă nu mi-e cald vara și nu mi-e frig iarna? ce mănânc? ce beau? unde mă duc la toaletă? ce fac dacă mă îmbolnăvesc? dacă am prieteni? dacă nu vreau să mă duc la un centru? suntem într-o țară civilizată, iar țările civilizate îi sprijină pe oamenii străzii, le oferă adăpost și mâncare și haine și duș și ce poți să-ți dorești mai mult? ce chestie nemaipomenită, i-ar plăcea să-i ofere și lui cineva toate astea, dar uite că lui nu i se dau pe tavă, el trebuie să muncească să și le câștige, iar munca lui înseamnă să meargă pe la ăștia ca mine și să le pună întrebări cretine, pe primii care au venit i-am gonit în șuturi, dar pe urmă m-am mai potolit, nu era vina lor că erau nevoiți să muncească, după cum nu era vina lor nici că erau cretini.
Unuia i-am propus să se ducă în locul meu la adăpost. Să doarmă, să mănânce, să se spele. S-a blocat. A tăcut, cu ochii căscați la mine, a deschis gura, dar n-a putut să scoată nicio vorbă. Ce să spună și cum să spună ca să nu mă rănească? Măi oameni de hârtie, pe noi nu ne mai rănește nimic. Dar mințile lor subțiri, transparente, nu pot să cuprindă asta. Nu pot să cuprindă lucruri care nu stau scrise frumos, unele după altele, cu puncte și virgule, aliniate după regulile groase ale gramaticii. Nu ajung dincolo de întrebarea de când sunteți pe stradă? și nu îndrăznesc să se întindă până la de ce ați ajuns pe stradă? Asta ar fi o întrebare rea. Iar hârtia nu suportă răutate, după cum nu suportă nici bunătate, nici dragoste, nici ură, nici veselie sau lacrimi.
Într-un caiet, fiecare foaie e egală cu cea dinaintea ei și la fel cu cea care îi urmează. Albă. Azi a venit la mine un băiat alb. Avea vreo șaisprezece ani, cămașă călcată de mămica, vestă albastră cu anchior. Ochelari rotunzi, prea mari pentru fața lui de copil, un puf de mustață. Învârtea un carnețel între degete, iar în buzunar ținea un reportofon. L-a scăpat când l-a scos. N-a înjurat nici când i-a căzut pe trotuar, nici când l-a ridicat ciobit de acolo. Oamenii de hârtie nu înjură. Pentru că oamenii de hârtie nu se enervează. Ei doar se intimidează.
Intimidat, băiatul de hârtie m-a întrebat dacă vreau să stăm de vorbă. Să stăm de vorbă? Sau să-mi vomiți în față o mie de întrebări cretine? A tăcut. Și-a mușcat buzele. S-a uitat în jos. Puteam să jur că e în pragul leșinului. M-am ridicat dintr-o dată și i-am atins degetele. Erau ude și reci. Băiatul de hârtie a fugit. În urma lui, pe trotuar, au rămas carnețelul și reportofonul.
Hârtia nu suportă emoțiile puternice. Frica o mototolește.