În casa cu țiglă roșie stăteau oamenii buni. Aveau mușcate la ferestre, cearșafuri scoase la aerisit pe pervazuri, soare și liniște. De acolo venea miros de pâine – dimineața, de tei – în iunie și de dulceață – toamna. În casa galbenă locuiau oamenii veseli. De la ei nu veneau mirosuri, ci sunete. Pahare ciocnite, pași de dans, muzică și hohote de râs. Toată noaptea. Dar să nu vă închipuiți că deranjau pe cineva. Nu, nici gând. Pe oamenii buni n-aveau cum să-i deranjeze, că pe ei nu-i deranja nimic, niciodată. Iar pe vecinii din partea cealaltă, nici atât. Acolo erau oamenii bătrâni. Apăreau seara ca o umbră la fereastră și își târșeau papucii dintr-o cameră în alta. Uneori ridicau din umeri. Din când în când mai scăpau un oftat și vreo ceașcă de porțelan care se făcea țăndări pe podea. Dar oamenii bătrâni nu auzeau nici zgomotul cioburilor și nici petrecerile, după cum nu auzeau nici animalele din tufișuri și nici copiii din casa colorată. Căci în casa colorată trăiau copiii. Jocuri, țipete, râsete, acadele și înghețată de dimineața până seara. Puțin mai sus, în casa dărăpănată puteai să-i auzi pe cei răi. Urlau, înjurau, scrâșneau din dinți, băteau cu pumnul în masă și nu numai acolo. În pădurea albastră stăteau păsările. Jos, la râu – peștii. În turnul pătrat dormeau stelele. Soarele avea două case. Una din care se trezea, la răsărit și alta în care dormea, la apus. Iar luna? Luna intra peste tot. O vedeai, ba plină, ba nouă, ba ca o jumătate de felie de pepene, când ridicându-se din tufișuri, când ieșind printre mușcatele oamenilor buni, când înălțându-se din dansul celor veseli.

Luna era de altfel, singura care făcea ce o tăia pe ea capul. Venea, pleca, răsărea, apunea, ca după câteva ore să răsară din nou și apoi să apună încă o dată, iar și iar… Nimeni n-o știa, nimeni n-o cerceta. Făcea ce-i plăcea. Iar de bărbosul ăla bătrân nici nu-i păsa. Uneori îi mai scotea limba. Alteori se prefăcea pur și simplu că nu-l vede, deși omul striga și dădea din mâini ca apucatul, se încrunta, se înroșea de nervi și scotea bețigașul ăla caraghios cu care făcea cele mai ciudate mișcări din lume, niște mișcări abia schițate, abia simțite, de parcă ar fi făcut magie pentru pitici sau ar fi mângâiat încet, furnici.

Dar bărbosul nu făcea nici magie și nu mângâia nici furnici, el n-avea timp pentru așa ceva; omul avea treabă și muncea de când se trezea până când se culca, ba chiar de multe ori nici nu dormea, stătea cu bețigașul în mână și frământa cu el aerul, oare ce s-ar potrivi în noaptea asta neagră? să se pornească un vânt năprasnic? o furtună? să se rupă copacii, să se dărâme casele, iar oamenii să se arunce în genunchi, implorând cerul? dar în dimineața asta? să fie senin, să iasă soarele, să înflorească cireșii? să-l trimită la frizer pe domnul ăla înalt din casa cu oameni răi? să scoată o bunicuță din casa bătrânilor? să-i dea în mână o bidinea și o găleată de var și să o pună să-și zugrăvească peretele de la stradă? copiii din casa colorată să sară șotronul? în casa oamenilor buni, o doamnă cu rochie verde să scoată masa pe terasă și să aducă apoi încet, pe rând, șase scaune, că doar cinci prietene are pe lume și cu ele se cade să-și petreacă dimineața asta frumoasă, la cafea și fursecuri? dar ce te faci cu bărbatul care și-a rupt piciorul săptămâna trecută și care umblă acum turbat în cârje și strigă pe la toate casele – cine i-a întins sfoara aia în fața ușii? cine are necaz pe el? că el n-a făcut rău nimănui, nici unui pui de muscă – are dreptate bărbatul, puii de muscă n-au de ce să se sperie de el, dar nu stă la fel treaba cu puii de pisică, nici cu cei de câine și nici cu cei de om, bărbatul fuge după ei, răcnește și le arată pumnul, puii n-au voie să miaune, să latre și mai ales să vorbească, țipatul e interzis și râsul e o catastrofă, așa cum sunt și cafeaua și fursecurile pe mesele de pe terase, dar pe doamna cu rochie verde nu prea o interesează catastrofele bărbaților cu picioare rupte în sforile întinse de copii în fața ușilor lor, pe doamna cu rochie verde o interesează numai dimineața asta de primăvară și prietenele ei pe care le sună și le invită, uneia îi vin nepoții în vizită, alta e plecată din oraș, a treia are dureri de spate, a patra – discuții cu nebunul ei de bărbat, dar a cincea e deja pe drum, cumpără un suc de portocale și vine, vine! și de-abia așteaptă să-i povestească tot ce i s-a întâmplat, i s-a stricat robinetul de la baie, fetița aia roșcată i-a rupt toate zambilele, nebunii de matematicieni de vis-à-vis iar s-au certat la cuțite, iar ea a visat noaptea trecută lupi negri, bere la litru și ceasuri cu cuc, vecinul ei morocănos s-a mutat și în locul lui a apărut un pictor, un bătrân cu bască decolorată care cât e ziua de lungă nu face nimic altceva decât să amestece culori și să spoiască pânze enorme pe care le lasă aruncate peste tot, rezemate de garduri, pe casa scării, pe băncile din parc, dar mai ales la fântâna din centru, ea a văzut acolo lucruri de vis, deșerturi, oceane, narcise albe și fluturi cât casa, castroane de lut și păpuși vechi, dansatoare spaniole, apusuri și răsărituri, oameni îndrăgostiți și râuri de munte, ba uneori l-a văzut chiar și pe pictor ieșind dintr-un tablou ca să-și împrăștie desenele prin oraș, mergea lângă bărbosul cu bețigaș și nu lăsa pensula din mână, așa cum nici celălalt nu-și lăsa bețigașul, unul picta, celălalt migălea semne mici și negre pe pânzele proaspăt pictate, pe case, pe pielea oamenilor, pe luna cea obraznică și pe stelele de-abia ieșite din turnul pătrat, iar semnele tăceau, se înșirau cuminți unul după altul, deschideau pe rând ușile tuturor caselor, iar aerul se umplea dintr-o dată de lumină, de miros de pâine caldă și de poveștile de-abia scrise ale oamenilor.