Zilele se duceau una după alta fără ca eu să observ ceva din trecerea lor, nu știam nici când răsărea soarele și nici când se întuneca afară, nu simțeam când se schimbau anotimpurile și habar n-aveam de frig, căldură, ploaie sau ninsoare, nu vedeam nimic, iar de auzit, auzeam și mai puțin, cumva mă trezeam și mergeam la liceu, cumva stăteam acolo până când se făcea timpul să plec și pe urmă – tot fără să știu cum și când – ajungeam acasă unde nu știu ce făceam,

iar dacă stau acum să mă gândesc, îmi dau seama că, probabil, nu făceam nimic, mă ascundeam adânc înăuntrul meu și țeseam un cocon de mătase în jurul ființei făcute din iubire și lumină care mă locuia de ceva vreme și care începuse să se ridice în mine agățându-mi-se de vene și oase, de mușchi și de piele, întinzând fire strălucitoare în corpul meu diform pe care nu știam cum să-l pregătesc s-o primească,

voiam să mă lățesc și să mă lungesc, să-mi tai ferestre în piele, să-mi clădesc turnulețe pe umeri și acoperiș cu țigle cărămizii în creștetul capului, voiam să mă împart în zeci de camere, în saloane și budoare în care soarele strecurat prin perdele să se tolănească pe covoare, pe fotolii și poate chiar pe vreo pisică leneșă pe lângă care să treacă ea, ființa cea nenăscută, sufletul care creștea încet în mine odată cu corpul meu din care, oricât mă străduiam, nu reușeam să-i fac palatul pe care mi-l doream, pentru că mi-l închipuiam greșit,

pentru că nu toate palatele trebuie să semene cu cele din povești, iar palatul pe care i-l construiam copilului nu avea nici muchii drepte și nici colțuri, ci se rotunjea încet formând o sferă perfectă, un glob uriaș pe care-l purtam din ce în ce mai greu și care comunica fără voia mea cu alte asemenea globuri care se legănau și luminau, străbătute de miliarde de fire de lumină cu rădăcinile înfipte adânc în bulbul cărnos care le adăpostea și înălțând spre cer tulpini firave, frunze abia născute și boboci gata să plesnească,

mă uitam la femeile gravide și mă vedeam în ele ca într-o oglindă, tulpinile verzi ale copilului din mine îmi invadaseră corpul, mi se încolăciseră pe mâini și pe picioare, îmi îmbrățișaseră gâtul, îmi mângâiaseră obrajii și fruntea, îmi umbriseră tâmplele cu frunzele lor și-mi deschiseseră deasupra capului milioane de flori aurii prin ale căror petale trecea o strălucire cum nu mai văzusem.

Nu îndrăzneam să mă mișc de frică să nu le tulbur liniștea, să nu le sperii și să le fac să se închidă, nu clipeam și nu respiram și nu știam dacă bătăile inimii mele nu erau prea puternice pentru viața atât de fragilă și așa de fericită a florilor lucitoare, le vedeam ziua, le visam noaptea și n-aveam nevoie să mă uit în urmă ca să știu că purtam o trenă de lumină aurie în care, dacă aș fi vrut, aș fi putut să citesc viețile tuturor celor care aveau să vină după mine, din mine,

numai că nu îndrăzneam să mă întorc, călcam apăsat, mă uitam doar înainte și când vedeam o umbră tremurându-mi la picioare închideam ochii, strângeam pleoapele până când se făcea beznă și pe obraji începeau să-mi curgă lacrimi, nu, nu putea să fie adevărat, ce făcusem? unde greșisem? nu știam și nici n-aveam să aflu vreodată,

dar de un singur lucru eram sigură: dacă mă întorceam, în raza de lumină așternută în spatele meu aveam să văd ruina unui turn și un bătrân făcut din abur, cu ochii sparți ca două găuri de întuneric în corpul lui alb, cu degete lungi, cu baston și cu un dulău negru care-și fâlfâia coada printre tufele rămase fără frunze, aruncându-și umbra până departe, în fața mea.