Ziua se sfârșea pe nesimțite. Franjuri lungi, subțiri alb-albaștri se pierdeau la linia orizontului înghețat. Viscolul începuse pe nepusă masă și spulbera zăpada care invadase drumuri și câmpuri, reducând peisajul la o întindere amorfă, nesfârșită, copleșitoare. Copilul înainta penibil în haina largă, roasă la mâneci. Scâncea cu mici întreruperi. Din când în când, se oprea, rămânea locului ca un stâlp zdrențuit. Mama se întorcea din drum, îl lua de mână, bombănind, îl trăgea după ea. Copilul o urma, împleticindu-se. Ghetele scârțâiau pe zăpada moale, la unison cu el.

– Da’ mai taci odată, pentru numele lui Dumnezeu!, îl zgâlțâi mama. Taci, reluă ea, aruncându-i o privire aspră care zăbovi o clipă pe chipul străveziu, umbrit de ochi mari de un negru cenușiu și brăzdat de mici cicatrici, apoi se lăsă pe trupul subțire  pe care viscolul îl purta în voia lui ca pe o fantoșă de câlți. Zăpada i se lipea de trup, îi intra în nări și-i învăluia picioarele, atrăgându-le în masa ei lipicioasă și rece. Copilul se împletici iar, căzu de câteva ori, izbuti să se ridice și își reluă mersul greoi. Înota în zăpadă, bătând cu brațele perdeaua de viscol. Degetele de la mâini, firave și ele ca niște lujeri abia plămădiți, îi înghețaseră pe mânerele sacoșelor din pânză murdară. Se învârtoșa să le târască prin nămeți, încercând să îi biruie. Degetele de la picioare înghețate în ghetele scâlciate în care zăpada își făcuse culcuș îl usturau, de bună seamă, de vreme ce icnetul și suspinele care nu mai conteneau reușeau să răzbată prin baierele viscolului. Căzu din nou și rămase așa, cu fața în zăpadă. Ținea mâinile încleștate pe cele două sacoșe al căror conținut se împrăștiase de jur împrejur. Răsăreau, ici-colo, felii de pâine, câte un măr, câteva haine, niște șosete, un vas de tuci, o oglinjoară, câțiva morcovi, și câte și mai câte altele, răspândite în jurul lui.

Femeia se încăpățâna să înainteze, ascunzându-și fața în fularul imens, ros pe alocuri. Făcu o bucată de drum, apoi, cum viscolul se mai potolise, nemaiauzind scârțâit de pași în urma ei, se întoarse. Văzu, în depărtare, un morman de haine nedefinit, scăpă din mâini sacoșele și se îndreptă cu pași grăbiți într-acolo. Copilul se întorsese cu fața în sus, dar rămăsese nemișcat. Privea cerul alb pe care luna reușise, într-un târziu, să schițeze un halou palid. Mama se lăsă să cadă și ea în zăpadă. Stătură așa, o vreme. Privi spre copil, îi luă mâna și o strânse, zâmbind strâmb.

– Hai, spuse ea, cu o voce așezată. Hai să mergem. Se face târziu. Haide, mai e puțin. Să strângem astea de pe jos și să pornim, zise ea, ridicându-se. Ține, uite un biscuit. E cu cremă albastră.

Copilul se ridică într-o rână, luă biscuitul și-l privi cu mirare. Un biscuit cu cremă albastră! Îl răsuci, îl pipăi, îl mirosi, apoi mușcă din el. Chipul i se lumină. Închise ochii și savură. Continuă ritualul o vreme, cu grijă să nu risipească nicio fărâmă, apoi se ridică, vesel. Strânse lucrurile împrăștiate, ridică sacoșele. Păreau mai ușoare acum. Viscolul se potolise de-a binelea și ningea ușor, cu fulgi mari și cuminți. Mama se ridică și ea, își potrivi fularul și se curăță de zăpadă. Porniră, apoi, poticnindu-se prin nămeți.

În urma pașilor lor, un fir stingher de floare se ivi din stratul de zăpadă. Își deschise petalele adormite și lumină albastru. Răsăriră, apoi, altele, tot mai multe, pe măsură ce pașii se pierdeau în zare. Un câmp albastru se întinse ca un șarpe, tot mai departe, tot mai departe, se reflectă în oglinda cerului adormit. Un câmp nesfârșit de albăstrele.