Nu știu dacă mă auzi. Nu știu dacă mă înțelegi. Dar știu că are rost. Pentru mine are rost. Vreau să îți povestesc. Trebuie să îți povestesc. Nu știu cine ai fost. Nu știi cine sunt. Noi n-am vorbit, de fapt, niciodată.

Ne-am spus cuvinte și am ascultat cuvinte, ne-am apărat fiecare adevărurile și credințele, dar noi n-am vorbit niciodată. Iar acum, când peste mult nu vei mai fi deloc aici, acum, când ești fragil și palid și pe jumătate mort, acum încep să crească în inima mea toate regretele comune, că n-am fost niciodată la pescuit cu tine, că nu mi-ai făcut o undiță sau măcar un arc, că noi n-am visat împreună, că noi n-am vânat lei împreună, că nu m-ai învățat să trag cu praștia sau să merg pe bicicletă sau să cânt la muzicuță sau la acordeon sau ce înseamnă adevărul, ce înseamnă cuvântul acesta greu, poate cel mai greu dintre toate.

Tu mai ai un singur pas spre marele necunoscut și eu, ca un oarecare, rămân cu regretele acestea comune, le au toți oamenii când bunicul lor a ajuns pe ultima graniță, și tot eu rămân și cu regretele mai puțin comune, dintre care cel mai mare rămâne acela că noi n-am vorbit, de fapt, niciodată.

Ai nouăzeci și nouă de ani și doctorii au spus că prognosticul este rezervat, ca și cum ne-am fi așteptat să te ridici, să îți iei motocicleta, să mergi la dans și peste o lună să ne spui că vrei să te căsătorești din nou.

Nu am încredere în medicii din țara noastră, dar în cazul tău până și ei au dreptate. Ai totuși nouăzeci și nouă de ani. Pe medici îi detest. Spitalele le detest. Țara noastră o detest, mai ales că nici nu e a noastră.

Și nu doar pentru că ești, din neam, bulgar. Și ca atare așa sunt și eu. Fiindcă sângele apă nu se face, nu?

 

Și, bulgari fiind, despre ce era să vorbim noi între noi, despre muște, despre murături, despre morcovi, despre pământ, despre tristețe, despre căcat?

Nu am știut niciodată subiectele preferate ale bulgarilor. Nu vorbesc limba bulgară, nici măcar cu muribunzii, nici măcar cu morții. Ești bunicul meu și noi nu ne cunoaștem.

Iar țara asta nu e a noastră, pentru că nu e a nimănui, doar a celor care o conduc și o batjocoresc, o spoliază, o umilesc și o sărăcesc. “Români, ce să le faci?”, așa obișnuiai să spui. Nu te-am contrazis nici măcar o singură dată, nu aveam niciun motiv să o fac.

Iar când mă gândesc la felul în care sunt tratați pacienții în spitale îmi doresc să cadă o ploaie de bombe atomice peste țara asta. Și după ce se termină ploaia de bombe atomice să urmeze o mie de ani de nimic pe aceste meleaguri, să dispară tot, tot, tot. Poate că subiectul preferat de discuție al bulgarilor este apocalipsa, dar n-aș avea de unde să știu.

Sau când mă gândesc la cum sunt tratați elevii în școli. Sau cum se tratează unii pe alții participanții la trafic. Sau când mă gândesc – când mă gândesc la orice interacțiune cu statul înfăptuit de români.

Ai nouăzeci și nouă de ani și nu ți-ai mai făcut griji din atâta lucru. Te-a durut, cum se spune, în cot. Deși eu prefer o expresie chiar mai tare de atât: te-a durut în cur.

Bine, tu ești mai bulgar decât mine, amândoi părinții tăi au fost bulgari. Ai nouăzeci și nouă de ani și ești bulgar, iar asta nu e nici bine, nu e nici rău, e ceea ce e.

Poate că totuși am vorbit cândva, tu trebuie că m-ai învățat acea perlă de filosofie bulgară: ce este este, ce nu este – asta este. Nu mai știu numele filosofului bulgar care a ajuns la această concluzie. Ar fi meritat să îl știu pe acest Socrate bulgăresc, dar uite că nu-l știu. Măcar știu că nu-l știu. Măcar știu că există și eu nu-l știu. Tot e ceva.

Și toți strămoșii tăi au fost bulgari, și soția ta a fost bulgară, și fiul tău este bulgar. Și fiul tău este tatăl meu. Nici cu el n-am vorbit – și acum nu voi mai scrie „niciodată” – nici cu el n-am vorbit îndeajuns. Și fiul meu, dacă voi avea unul, va fi bulgar. Și fiul meu inexistent, când voi avea unul, va fi tot bulgar.

 

Până atunci, nici tatăl meu nu știe cine sunt. Nimeni nu știe cine sunt. Poate că nici eu nu știu cine sunt. Poate că niciun om nu știe cine e, cu adevărat. Poate că acel Socrate bulgăresc ar ști să spună asta mai bine decât am reușit eu. Dar eu nu îi știu nici numele acelui Socrate al bulgarilor.

Și tu nu o să mai împlinești o sută de ani și nici măcar nu o să îți pară rău, nici măcar nu o să știi că nu ai împlinit o sută de ani, nici măcar nu o să știi că ai fost atât de cumplit de aproape, de această bornă spectaculoasă și inutilă. Dar ce nu este pe lume spectaculos și inutil?

Eu, chiar eu, te-am găsit după accident. Nu mai puteai vorbi, îți amorțise o mână, îți amorțise un picior și am știut imediat. Accident vascular cerebral. Un blestemat de AVC.

Eu am sunat la ambulanță, ambulanța a venit mai repede decât mă așteptam, în țara asta căreia îi spunem a noastră, deși nu este, și pentru prima dată în ultimii cincisprezece ani ai ieșit din curtea ta.

 

Ultima dată când ai fost la oraș aveai optzeci și patru de ani și ai fost să îți reînnoiești permisul de conducere. Ți l-au reînnoit. Și pentru autoturism și pentru motocicletă. Pentru zece ani.

 

În tinerețe ai avut motoretă cu ataș, apoi ai avut motocicletă, ca James Dean. Nu chiar ca el, tu nu ai fost un rebel  fără cauză, totuși tu ai avut motocicletă, ceea ce nu se poate spune despre mine.

 

Și ai mai avut și bicicletă de la opt ani până acum, aproape de sfârșit. La nouăzeci și opt de ani încă mergeai pe bicicletă. Calculul e acesta: nouăzeci de ani ai mers pe bicicletă.

Și mai aveai tu și acel pick-up vechi de zeci și zeci și zeci de ani, la care ascultai muzică. Și muzica aceea nu era doar muzică populară românească, nu era nici măcar doar muzică bulgară.

 

Ascultai discuri de-ale lui Jacques Brel, deși nu înțelegeai din limba franceză decât cuvântul bonjour. Doar pentru că nu înțelegeai decât cuvântul bonjour din toată limba franceză, asta nu înseamnă că nu fredonai adeseori prin casă Madlene, Madlene- semonAmericamoai -, Madlene, Madlene… Îți plăcea Jacques Brel, te predispunea la vals.

 

Poate că a fi fost un mare dansator, dacă ai fi avut cu cine să dansezi. Nu aveai cu cine să dansezi, dar uneori ți se aprindea o lumină în ochi și atunci eu știam că tu dansezi singur, în capul tău, pe muzica lui Jacques Brel, adioEmile, jetemebientuse…

Și ai mai fost tu și fotograf. Ai sute de fotografii făcute de tine. Nimeni de vârsta ta nu mai are așa ceva. Nu în satul vostru bulgăresc.

Sute de fotografii: cu oamenii și biciclete, cu oameni și cai, cu oameni la muncă pe câmp, cu oameni pe drum, cu case, cu nuntași, cu țărani odihnindu-se, cu oameni la cârciumă chefuind. Satul vostru.

Acum nu mai știi, acum nu mai știi, dar cândva știai toată istoria asta. Satul acesta a fost întemeiat de un boier pe nume Băleanu. Un boier de-al lui Mihai Viteazu, care a trăit acum  sute de ani și a adus grădinari de bulgari, să lucreze pământul ce i s-a dat. Așa au ajuns moșii și strămoșii tăi aici. Moșii și strămoșii tăi care știau să scoată morcovi din adâncul pământului și erau neîntrecuți în arta murăturilor. Poate știau ei câte ceva și despre muște și despre căcat și despre apocalipsă.

Este ceva distanță de la arta murăturilor până la Jacques Brel, până la fotografie.

Și mie îmi place Jacques Brel și îmi mai place mie și Bill Fay, pe care nu cred că l-ai ascultat vreodată, deși probabil că ai știut, fără să te fi învățat cineva, cum se poate plictisi soarele și ce înseamnă să ai pământ. Eu n-am avut niciodată, dar tu ai avut pământ.

Deși l-ai avut, tu nu ai lucrat pământul. Nu ți-a plăcut. Nu ți-a plăcut să cauți aur cu sapa înăuntrul pământului. Nu ți-a plăcut să trăiești din ce are pământul de oferit. Nu ți-a plăcut să muncești, nu, nu așa. Nu!

Tu ai plecat de foarte tânăr la oraș, să înveți o meserie, orice meserie te-ar fi ținut de parte de munca pământului, așa că ai învățat meseria de instalator.

Ai luat un tren și te-ai dus până la capătul lumii, tocmai la Hunedoara. Ai învățat anume ca să devii instalator și iată că ai devenit. Apoi ai fost instalator la o unitate militară. Unitatea militară unde și-au petrecut Ceaușeștii ultimele zile de viață și unde au fost executații.

Ceaușeștii au fost dictatori în țara noastră. Un dictator e un om care face doar cum vrea el și nimeni nu i se opune. Dictatorii răzbesc doar printre lași, printre nepăsători și printre proști.

Nimeni nu li s-a opus până când n-a mai răbdat, totuși, nici poporul nostru de oi, așa le ziceai românilor – oi, așa le ziceai și nici măcar nu greșeai.

Până n-a mai răbdat nici poporul și, bine împins de la spate, de forțe străine de țara noastră, i-au dat jos, pe dictator și pe nevastă-sa, dictatoare și ea. Și Ceaușeștii au fugit și au nimerit la unitatea ta militară. Dintre toate unitățile militare din lume, ei au nimerit la a ta.

Și chiar tu le-ai pregătit ultima baie. Să moară spălați la cur, tataie. A doua zi i-au umplut de gloanțe. Erau murdari de sânge, nu mai erau curați.

Și ai vrut să îi iei paltonul lui Ceaușescu, așa găurit cum era, palton frumos, nimeni din neamul nostru nu purtase vreodată un palton așa de frumos. Și căciula aia de blană ar fi fost bună. Și prin ea trecuse un glonț. Nu le-ai mai luat, pentru că n-ai mai apucat. Au venit oamenii cu grade și au luat tot. Și chiar așa s-au petrecut lucrurile și dincolo de gardurile unității tale militare. Au venit alții și au luat tot.

Iar Ceaușeștii fuseseră niște nenorociți, dar nu fuseseră dintotdeauna așa.

În primii săi ani la putere, Ceaușescu reușise să păcălească o lume întreagă că e altfel, că este un tânăr comunist care se opune Uniunii Sovietice și că e aproape un liberal, cât de liberal poate fi un fanatic întru Marx. Nu era. Era integral stalinist acest Ceaușescu.

 

Nu l-ai regretat. Tu nu l-ai regretat, fiindcă nu acordai aproape nicio importanță regimului politic.

 

Orice regim politic ar fi existat în țara noastră nimic bun n-avea să li se întâmple oamenilor care nu ocupau nicio funcție. Tu nu ocupai nicio funcție. Dacă ai fi fost un animal din “Ferma animalelor” ai fi fost acel măgar pentru care, indiferent ce se mai întâmplă, tot rău e. Tu n-ai citit “Ferma animalelor” și n-ai avut niciodată un măgar. Tu n-ai avut niciodată un catâr, deși aveai încăpățânarea unuia.

 

Dar chiar și așa, adevărul e că tu țineai  multla libertatea ta, la libertatea de a-i băga pe toți, dar și pe fiecare în parte în pizda mamii lui. Îi înjurai în cap și îți vedeai mai departe de micile tale pasiuni, care nu erau deloc așa de mici atunci când erau ale tale. Motoarele, bicicletele, muzica lui Jacques Brel, fotografia.

 

Și mândria, mereu te locuia mândria aceasta, căreia îi spuneai mândrie bulgărească, mândrie pe care strămoșii tăi, ai noștri, au adus-o cu ei de la Veliko Tărnovo.

Tot strămoșii tăi aduseseră cu ei dragostea pentru culoarea verde. Nicăieri nu era verdele mai verde decât în Bulgaria, spuneau. Și nici marea nu mai era nicăieri ca în Bulgaria, acolo marea neagră era de argint și de aur, cerul era albastru, fără nori, și nicăieri nu era verdele mai frumos.

N-ai de unde să știi, altfel decât din amintiri. Tu n-ai fost niciodată în Bulgaria. Iar eu, când am ajuns, eram prea tânăr și neatent sau era noapte sau nici nu mi-a păsat, fiindcă mă locuiau vise cu mansarde la Paris și insule tropicale în Caraibe. Am văzut totuși cu ochii mei catedrala Alexandr Nevski din Sofia, cu cupolele ei magnifice, care mi s-a părut că seamănă unor cupe de înghețată. Părea că lui Dumnezeu i s-a făcut o poftă teribilă de înghețată și bulgarii i-au adus pe tavă catedrala asta.
Și poate că așa și era mândria – bulgărească. Nu am de unde să știu. Nu am moștenit-o. Nu am moștenit prea multe de la tine.

Îți plăcea să umbli cu spatele drept, cu capul sus și pe cap să porți bască. Purtai bască și dacă ai fi avut o pipă și ai fi fumat pipă și ai fi plutit între nori de tutun atunci chiar ai fi semănat unui pictor suprarealist din orașul Paris, oraș unde bineînțeles că nu ai fost niciodată. Am fi putut, oare, visa împreună Parisul, ai fi putut intra în visele mele, eu aș fi putut intra în visele tale, ne-am fi plimbat mult unul  prin visele celuilalt, până am fi ajuns la amintiri?

Aș fi avut curaj să-ți vizitez și amintirile? Ai fi avut curaj să-mi vizitezi și amintirile? Amintirile sunt mai intime decât visele. Amintirile sunt mai profunde decât visele. Amintirile sunt mai importante decât visele. Dar visele sunt mai frumoase.

Nu ai fost niciodată în nicio țară străină. Dar tot erai mândru, mândru, mândru, mândru, chiar și când nu aveai un motiv anume. Erai mândru fiindcă așa te născuseși.

Satul vostru nu avea doar bulgari, mai avea o parte doar cu români. Partea mai proastă, ziceai. Despre români chiar nu aveai nimic bun de zis. Ca atare nici nu ziceai nimic bun.

“Români, ce să le faci?!”, așa ziceai iar. Iar și iar și iar și iar și iar și dădeai din mână disprețuitor.

Sunt puține lucruri pe care le știu despre ce era în mintea ta, înainte de accident. Asta știu sigur că era: nu îi prețuiai în mod deosebit pe români.

Nici eu nu îi prețuiesc în mod deosebit. Chiar așa: de ce ai fi făcut-o? Chiar așa: de ce aș face-o? Poate că totuși am luat ceva important de la tine.

Iar adevărul cumplit e că partea bulgărească a satului arăta mai bine, mereu a arătat mai bine, mai îngrijit, mai curat, mai ordonat, mai civilizat și mai frumos.

 

Nu mult mai bine, doar puțin mai bine, îndeajuns încât să se vadă o dată în plus că românilor chiar nu ai ce să le faci. Români, ce să le faci?!

Iar după ce i-au omorât pe dictator și pe nevastă-sa s-au întâmplat multe lucruri incredibile, scandaloase chiar. Deși n-a făcut nimeni scandal din atâta lucru. Tranziția le-a tocit oamenilor puterea de a protesta. Le-a rămas să îndure, tranziția i-a făcut personaje cehoviene lipsite de orice metafizică.

Noi n-am vorbit vreodată despre metafizică și tu n-ai auzit niciodată de Cehov. Noi n-am vorbit niciodată despre Cehov, cel mai democrat autor rus.

 

Nu îți plăceau în mod deosebit rușii, deși știai să le vorbești limba. Toți bulgarii știu să le vorbească limba fără să îi învețe nimeni.

 

Și de ce am fi vorbit noi despre Cehov, cărțile chiar nu te interesau în mod deosebit, fiindcă tot ce era de citit se găsea deja în viață, tot ce era important era deja în natură, trebuia doar să înveți să vezi, să înveți să auzi și să ai răbdare.

Știai să vezi, știai să auzi și aveai răbdare, povești chiar erau pe toate drumurile, pentru ce să îți bați capul să aduci și tu altele pe lume? Gândeai ca Borges despre romane și nici măcar nu ai aflat-o.

Dar lucruri scandaloase chiar s-au întâmplat: s-au amestecat și bulgarii cu românii și, după o vreme, tot satul a început să arate rău, foarte rău. Se românizase, așa spuneai. Și chiar așa era.

 

Aveai această superputere a conciziei. Satul s-a românizat – asta era o constatare, asta era o concluzie, iar concluziile tale erau definitive. Nu se revizuiau. S-a românizat și nu mă mai interesează – așa spuneai.

Și într-adevăr nu te mai interesa cum arată satul. În ultimii ani nu te mai interesa mai nimic.

Omul care se apropie de moarte renunță pe rând la toate, ducă-se!, ducă-se până și cotețele de păsări din curte, ducă-se și proviziile pentru iarnă, ducă-se și instinctul de conservare, ducă-se toate!

 

Ducă-se până și motocicletele, ducă-se și discurile lui Jacques Brel, ducă-se și fotografiile!

Bicicleta nu, fiindcă bicicleta te mai poartă prin lume, mai  ales dacă ai trecut de nouăzeci de ani și ai redevenit copil.

Omul acela care se apropie, omul acela care se apropie de moarte se mai agață o vreme de amintiri, dar până la urmă le pierde și pe acelea, ca să intri în pământ trebuie să te faci ușor, ușor, ușor, ca un fir de iarbă. Noi n-am vorbit niciodată prea mult, fără să fim totuși muți.

Și chiar nu ți-am vorbit despre Paris, tu nici nu știai că am fost până și la Paris, nu ți-am vorbit despre nopțile femeilor mele, toate acele Cenușărese care se făceau nevăzute când mai era atâta noapte, lăsându-mă cu regretele și cu sărăcia mea de student din est care preferă clasicii și statuile oamenilor vii, cu excepția tinerelor femei care se trudeau în bordeluri pe câteva zeci de euro.

 

Eu nu ți-am vorbit niciodată nici despre neverosimila Naomi din Insulele Capului Verde, ce era să îți spun ție despre Naomi și despre cum am visat o vară întreagă o cârciumă cu podea de lemn, o cârciumă legănată de valurile oceanului și arsă de soare, departe de Europa, acolo unde banii nu pot încă totul, iar oamenii dăruiesc din ce sunt, nu din ce au. Acolo unde femeile nu fac niciodată dragoste în tăcere, tăcerea e a morților, mecanica iubirii e mai sălbatică acolo și mai sinceră și oamenii trăiesc fără un ban, fără un euro, dar cu ceva mai mult suflet.

 

Și acum dacă mai închid ochii încă pot să visez cârciuma cu podea lemn din Insulele Capului Verde și pe Naomi pot să o visez. Sunt îndrăzneț în visul acesta și Naomi este aproape fericită. Mereu a fost o umbră, o melancolie în ochii ei, dar aici, în visul meu, este aproape fericită și eu mă odihnesc la sânul ei, eu mă odihnesc în ea și timpul nici nu mai trece și viața este aproape frumoasă. Apoi visul se termină, diminețile n-au fost niciodată ușoare.

Și tu n-ai văzut niciodată un euro și chiar dacă ai fi văzut nu ți-ar fi folosit la nimic. Lumea, așa cum ai cunoscut-o, se încheiase de multă vreme.

Cuvântul neverosimil înseamnă incredibil, nu greu, ci imposibil de crezut. Totuși, așa neverosimilă cum era, Naomi chiar a existat și mi-a bucurat viața – și mi-o bucură și acum, în amintirile pe care mi le-a lăsat.

 

Amintirile sunt importante, mai ales că noaptea și ele devin vise și când visezi ajungi cel mai aproape de Dumnezeu. Dumnezeu a fost și el un mare visător. Dar tu nu mai ai nici amintiri. Tu nu o să mai ai amintiri. Tu o să mori fără să mai știi câte au fost pe lume, câte ai făcut și câte ai fi putut să faci. Poate că și asta e tot o binecuvântare, poate că e mai ușor așa, să nu îți mai amintești, să nu mai știi. Mai trist și mai ușor.

 

Epilogul vieții tale a fost foarte lung fiindcă ai trăit prudent, mereu cu grijă să nu mănânci prea mult, să nu dormi prea puțin și să nu te agiți prea tare, mereu cu infinita grijă de a te durea în cur.

 

Și ai mâncat puțin, ai dormit îndeajuns și nu te-ai agitat deloc. Până la optzeci și cinci de ani nu ai luat nici măcar o singură pastilă.

 

Nici nu te-a durut nimic, doar uneori capul după o țuică în plus. Te-ai întâlnit de multe ori cu paharul în plus și nici nu ai putut, nici nu ai vrut să îi reziști. Am auzit că ți-ai fi moștenit mama. Și ea a avut o viață lungă, a trecut de optzeci de ani și ultimii zece nici nu s-a mai obosit să mănânce. O țuică la prânz și o țuică seara și zilele au continuat să se adune. Iar în zori, încă o țuică. Într-o zi, totuși, a murit, fiindcă nu ai cum să ajungi la nouăzeci și nouă de ani fără să rămâi orfan.

 

Iar cine se uita de la distanță la tine și nu te înțelegea decât sumar ar fi spus ceva foarte românesc: ăsta prinde o sută de ani fluierând fiindcă, din nou expresia cea tare, îl doare în cur de toate!

Poate că nu te durea chiar în cur de toate, dar nici nu vrei prinde o sută de ani. Ai fost aproape. Până la optzeci și cinci de ani – nicio pastilă, deci.

Apoi ai făcut cancer. A fost un cancer de care mai mult ai râs, ca de o glumă. Ce să-ți facă ție cancerul? Era neputincios în fața ta și cancerul.

Ți-au scos o tumoră care îți răsărise peste pomeți. Ai arătat din nou cu douăzeci de ani mai tânăr, ai arătat ca un arab, parcă nici n-ai fi fost bulgar.

Ai dat din mână că nu e nimic și chiar ai repetat aceste cuvinte: Ce poate să îmi facă mie cancerul? Vedeți-vă, mă, de treabă!

 

Și într-adevăr a fost neputincios cancerul contra genelor tale bulgărești. Toți strămoșii tăi au mâncat atâtea murături, legume, fructe sănătoase încât ai mai multe vitamine decât se găsesc în farmacia de la voi din sat.

Chiar așa te gândeai că se va întâmpla și ai mers nepăsător mai departe și cancerul nu s-a mai întors. Trupul e ce bagi în el, aia e. Dacă vrei să te apere, trebuie să îl îngrijești. Nu merge altfel treaba. Nu se putea înțelege cancerul cu tine. Puțini se puteau
înțelege cu tine.

Nu erai niciodată mulțumit. Ai făcut o casă și nu ți-a plăcut, ai dărâmat-o și ai mai făcut-o o dată, nici a doua oară nu ți-a plăcut, așa că ai dărâmat-o din nou, iar a treia oară ai construit-o doar pe jumătate.

Și așa ai trăit cincizeci sau poate că șaizeci de ani, într-o casă lăsată neterminată, mereu cu încrederea că mai e timp, și, ce, ne grăbim undeva? Tu nu te grăbeai niciodată.

Mergeai încet, oprindu-te să constați una sau alta, să dai din mână sau din cap, a nemulțumire. Nu era o nemulțumire care să te roadă. Era o nemulțumire cu care te puteai obișnui, cu care puteai trăi, drept dovadă că ai și trăit atâția ani cu ea.

 

Deși erai nemulțumit, nu te plângeai. Lumea era cum era și ce puteam noi să facem? Parcă putem noi să facem ceva? Sunt lucruri care nu sunt în puterea oamenilor, asta era forma ta de înțelepciune.

Mâncai puțin, mistuind bine mâncarea. Mâncarea nemistuită tulbură digestia. Nu te-ai grăbit și n-ai avut niciodată digestia tulburată.

Arma ta de apărare era, bineînțeles, prudența. Forma ta de inteligență era să ocolești conflictul, în care ai fi fost zdrobit. Orice conflict. Toate conflictele.

Îți știai slăbiciunea, așa că era cel mai firesc lucru din lume: nu intra în lupte pe care nu le poți câștiga. Semănai cumva cu naționala de fotbal a Italiei.
Sunt destul de sigur că n-ai văzut niciodată vreun meci de fotbal, nici măcar din întâmplare. Nici măcar cele mai cunoscute meciuri din istoria românilor din ultima jumătate de secol, finala Stelei de la Sevilla din 1986 sau meciurile naționalei de la cupa mondială din America din 1994. Prostii! N-ai pierdut niciodată timpul cu astfel de prostii pentru copii.

Mereu ai fost mai deștept decât credeau toți ceilalți, chiar și eu multă vreme te-am socotit un fel de gogoman, din pricina încetinelii cu care făceai toate lucrurile, cât îți lua până dădeai un răspuns, până formulai o părere sau până ridicai o sprânceană.

 

Cu anii am înțeles că gogomanul eram mai degrabă eu. Nu mă mai tem să o mărturisesc: gogomanul eram eu!

Iar permisul de conducere, după nouăzeci de ani, nici nu l-ai mai folosit. Mergeai cu mașina doar până la poartă și înapoi. Atât. O porneai, mergeai cinci metri, dădeai înapoi, ascultai aparatul de radio. Îți plăcea să stai la volan și să privești înainte.

Abia acum încep să înțeleg ce vedeai. Te vedeai din nou tânăr, la volanul acelui Moskwitch de un crem infernal, cu scaunele sale robuste, în care nu puteai să ațipești, acea mașină rusească pe care te puteai baza că te duce din punctul A în punctul B, ar nu trebuia să îi ceri mai mult decât putea să facă. Erai ca ea. Erai ca un Moskwitch din secolul XX.

 

Uite cum a fost: și peste tine trecuse istoria și toate câte le-ai cunoscut s-au schimbat sau au dispărut și ce a apărut în locul lor mai bine să nici nu știm, dar tu ai rămas acolo, neschimbat, tu ai rămas acolo să vezi cum doar schimbarea rămâne constantă în trecerea timpului, așa cum n-a spus niciun filosof bulgar, fiindcă nici nu mai era nevoie, constataseră vechii greci înainte.

Tu făceai ce era de făcut, nu mai puțin, dar niciodată mai mult. Pentru ce să faci mai mult? Ce, îți ridica vreun om o statuie? Ce, erai tâmpit? Nu, nu erai tâmpit.

Firesc, tot după nouăzeci de ani ai început să privești tot mai mult înapoi, la părinții tăi morți, la frații tăi morți, la sora ta moartă, la soția ta moartă. Începeai să plângi din nimic, deși apropierea morții poate fi socotită niciodată un nimic decât dacă vrem neapărat să fim cruzi.

Uitai. La început un nume, apoi un chip, apoi un om întreg, apoi alt om, apoi toți oamenii. Dar asta foarte târziu. Dar nu îi uitai pentru totdeauna.

Numele, chipurile, oamenii se întorceau la tine, îi recunoșteai, iar atunci s-ar fi cuvenit să te cuprindă entuziasmul. Nu lăsai niciodată entuziasmul să te cuprindă, dar nici bătrânețea. Așa e bătrânețea, îți spuneai. Pur și simplu așa e bătrânețea. Îți trebuie multă înțelepciune, totuși, să poți cuprinde toată greutatea constatării că pur și simplu așa e bătrânețea. Și ce putem noi să facem?

Erai tot trecut de nouăzeci de ani când ai acceptat prima dată ipoteza, decenii socotită scandaloasă, că s-ar putea să nu mai fi, totuși, chiar tânăr.

 

Cred că am început să îmbătrânesc, tataie, mi-ai spus, ca pe o concesie făcută realității. Te uitai în oglindă și ai adăugat: așa arată bătrânețea și n-avem ce să facem.

 

Era adevărat. Era, totodată, prima dată când foloseai cuvântul tataie. Prima dată de la revoluție încoace, prima dată de când îmi spuseseși că le-ai dat apă caldă Ceaușeștilor să se spele la cur, tataie.

Și mai era și caietul tău. Un caiet mare, cu coperți albastre, în care notai toți morții din sat. Ziua nașterii, ziua morții, cauza morții. Ca un contabil, ca un istoric, ca un arhivar.

 

Caietul era tot mai plin, oameni erau tot mai puțini. Uneori visai că vei rămâne singur. Singur. Singur. Singur. Singur. Singur.

Singur! Că vor muri toți, toți bulgarii, toți românii, toți sătenii, toți oamenii, poate că și Dumnezeu va muri în ceruri singur și părăsit de toți oamenii. Parcă până și românii vii erau preferabili românilor morți.

Alteori visai că vei rămâne doar tu, de la bulgari, și încă un bătrân (el era bătrân!), de la români, că vă veți întâlni la marginea apei, că vă veți privi lung ca în filmele western, că tu vei urca în șaua bicicletei tale și vei pleca fără să spui niciun cuvânt, iar românul va rămâne privindu-te cum te îndepărtezi, fără să spună nici el niciun cuvânt, și că vă veți întâlni acolo, la marginea apei, zile și luni și ani și decenii și secole și milenii, fără niciun cuvânt, doar ca să vedeți care dintre voi va pleca primul, voi doi legați pentru totdeauna de această dorință absurdă, arzătoare de a vedea fiecare că nu a fost el acela care a plecat.

Și nici măcar nu era ciudat că în visul tău mereu mergeai pe bicicletă. Visele se petreceau undeva între pământ și cer, dar și jos, pe pământ, tot cu bicicleta mergeai pe atunci. Îți era mai ușor decât mersul pe jos.

Genunchii începeau să te lase, dar te părăseau și ei cu greutatea fiilor care au stat prea mult în casa părintească și le era cumplit de greu să se despartă de ea. Îi lua zece ani unui genunchi să dea un mic semn de slăbiciune. Așa că puteai în continuare să pedalezi, să mergi la câmp, să îți vezi pământul. Uneori mergeai și la apă, dar acolo nu era românul din vis. Totuși, el, românul acesta, chiar exista. Nu era doar în mintea ta.

Și îl știai prea bine pe românul acela. Era un moș cu patru ani mai mare decât tine și era căzut la pat de opt ani. Aveai această pasiune pentru rigoare, datele să fie exacte!

 

Poate că și el te visa pe tine, poate că vă întâlneați în același vis. Poate că aveți curaj să intrați unul în amintirile celuilalt.

 

Și chiar te-ai gândit să mergi într-o zi la el în vizită, deși voi nu ați vorbit niciodată.

Ce să îi spui? Că vrei să vezi dacă mai trăiește, dacă ai rămas tu cel mai bătrân din sat? Că vrei să îi oferi o mână de ajutor? Ce ajutor? Avea șase fete românul, treisprezece nepoți și opt strănepoți. Datele trebuie să fie exacte!

Le știai și pe acestea, deși era doar un om din sat, din români, dar tot aflai, nu aveai cum să nu afli. Poate că ar fi fost bine să ții un caiet albastru în care să notezi toate rudele tuturor sătenilor.

 

Mai ales după ce ai început să uiți ar fi fost folositor. Dar când ai început să uiți, deja nu mai conta nimic.

Pe Costel însă ți-l aminteai, ți l-ai amintit până în ziua accidentului.

Costel a fost fratele tău mai mic, cine e atât de crud încât să îi ia omului amintirea fratelui său mai mic?

Costel era mai mic decât tine cu zece ani, dar pentru că nu te-ai grăbit să crești și nici nu te-ai grăbit să-ți vină mintea la cap, uneori părea că el e fratele mai mare și are grijă de tine ca de un bebeluș.

 

Costel era o figură, așa era ușor să nu-l uiți. A primit la naștere numele tatălui vostru, Anghel, dar bulgarii i-au spus Costel, în caz că vine moartea să-l caute după numele de botez, să nu-l găsească și să-l cruțe.

Bulgarii cred că moartea poate fi păcălită. Bulgarii cred că moartea trebuie să fie păcălită. Bulgarii cred că moartea se lasă păcălită, dar doar dacă îi e pe plac felul în care vrei să o tragi pe sfoară. Bulgarii cred că moartea are simțul umorului.

Iar Costel chiar a fost cruțat, a crescut flăcăiandru, te-a urmat la școala de meserii de la Hunedoara, dar meseria el n-a urmat-o niciodată. Nu i-a plăcut să fie instalator, așa că s-a făcut șofer pe ambulanță, s-a îndrăgostit de o femeie din români și deodată a și plecat de acasă.

S-a însurat Costel de parcă s-ar fi măritat. Cu o femeie care mai fusese căsătorită, ba mai avea și un copil din căsătoria aceea. O moașă.

 

Bineînțeles că n-a mai fost primit în curtea bătrânească. Nu se mai pomenise în neam să iei o româncă, ba încă o româncă divorțată și care avea și un copil de crescut!

Lui Costel nici nu i-a păsat. Și-a făcut viața, i-a mai făcut moașei un copil, o fată. S-a însurat, și-a îngrijit familia, a făcut o casă, la cinci case depărtare de cea bătrânească, a mers înainte cu șoferia până a ajuns la volanul ambulanței de la spitalul de nebuni.

Cu asta se ocupa, bre, Costel al matale, plimba nebunii de colo până colo, pe unde mai aveau și ei de mers să se caute prin doctori, aducea nebuni noi la spital, tot ce era de făcut. Iar nebunilor le plăcea să îi plimbe Costel cu mașina, fiindcă era un tip grozav de comic. Semăna cu actorul Dem Rădulescu.

 

Nebunii erau îndrăgostiți de el până la ultimul, iar Costel le mai și dădea drumul. Îi făcea scăpați. Mai lăsa doi nebuni pe câmp și pleca, demara în trombă și nu mai privea înapoi.

Mai sus, la centru, zicea că au fugit nebunii din mașină, așa, de nebuni ce erau. S-a luptat cu dânșii, dar cum să-i mai prinzi?!

Și când se depărta de ei le făcea cu mâna în urmă strigându-le: Fugiți, nebunilor, și bucurați-vă de viață, căci viața e frumoasă!

Într-o vară, a pus Costel nebunii și la treabă, hai, să muncească și ei, sărăcuții, la muncă, nebunilor, la nebunilor! Nu era chiar orice treabă. Era o treabă de care avea el mare nevoie.

I-a pus pe nebuni să-i facă gardul casei, iar premiul cel mare consta în aceea că la sfârșitul muncii trei dintre ei aveau să fie eliberați: Fugiți, nebunilor, și bucurați-vă de viață, căci viața e frumoasă!

Și au muncit nebunii, au muncit cu drag, cu spor toată vara și au ridicat gardul, dar la sfârșit n-au mai vrut să plece de lângă Costel, fiindcă libertatea e grea, libertatea e o povară.

Bine, mă, nebunilor, dacă nu vreți să vă las liberi, hai îndărăt la spital! Ce s-au mai bucurat nebunii când s-au văzut iar în saloanele lor, în paturile lor, în rufăria lor murdară de spital, acasă.

Dar după o vreme a plecat Costel și de la spitalul de nebuni și a ajuns șofer pe ambulanță la spitalul județean. A pus pe el un halat pe care a cusut cu ață albă cuvintele „Doctorul Crăciun”. Și așa l-au știut babele din sat până a intrat în groapă, de domnul doctor Crăciun.

Și a umblat Costel cu babele prin doctorii cei adevărați, le-a deschis ușile, a salvat câteva vieți, dar a când a venit vremea să și-o salveze și pe a sa nu a mai avut putere, căci l-a lovit fulgerător un nenorocit de cancer.

Necruțătorul cancer al gâtului, care în neamul nostru poartă numele boala lu’ Cântaru, deși nimeni nu mai știe cine anume a fost nemernicul ăsta de Cântaru și cum s-a pricopsit el cu boala care l-a luat și pe Costel după o vreme.

Dar înainte să moară, bătrânul Costel, căci ajunsese și el la optzeci de ani, stătea la poartă și râdea de oameni așa, fără cuvinte. Avea un aparat cu care dacă se apăsa pe venele gâtului se auzea ce zicea, dar nu se apăsa niciodată, fiindcă aparatului nu-i prea ținea bateria și mai rău se enerva Costel. El nu era ca tine, el se aprindea repede.

Costel îi arăta pe oameni cu degetul și râdea de ei, cu un șuierat ca de șarpe care îi ieșea pe gaura aceea din gât. Și tot continua să bea tutun și țuică și să nu-i pese că moare.

 

Murise deja și soția sa, moașa, fata îi era măritată de ani de zile, nepoții îi erau mari și aveau la rândul lor copii. Era străbunic deja Costel când a închis ochii.

Și tu ai plâns mult în iarna aceea. Căci a murit la scurtă vreme după ce începuse un an nou, un an cu care n-ai mai avut ce să faci. Când să fi fost? Prin 2020? Nimic din ce a urmat n-a mai prezentat cine știe ce importanță.

 

Ce viață să mai fie într-o lume rămasă fără Costel? Nu există un cuvânt pentru omul care își pierde fratele, așa cum există un cuvânt pentru omul care își pierde părinții. Erai și orfan, dar erai și mai rău de atât. Erai singur.

Și ai rămas tot mai singur, în jurul tău creștea deșertul cu care sunt pedepsiți cei care pe pământ întârzie. Ai întârziat.

Nu îmi e greu să mi te închipui în ultima ta zi de luciditate. Te-ai trezit înaintea zorilor, era vară, era cald, nu mai plouase de luni de zile, pământul se uscase atât de tare încât te simțeai în Sahara.

Văduvia nu te schimbase în mod radical. Te-ai dat jos din pat cu greutate, testând, prudent, rezistența genunchilor. Rezistau.

Te-ai dus în curte, să faci tot ce trebuie un om să facă singur. Te-ai spălat îndelung la acel boiler improvizat în curte, boilerul în care apa se încălzea de la soare. Erai ecologist de decenii, de nevoie. După o vreme dacă rămâi prea mult în urmă te trezești înaintea tuturor, în avangardă.

Te-ai bărbierit și te-a deranjat din nou cicatricea aceea care era singura dovadă care rămăsese în urma cancerului tău ușor. Nici măcar n-ai făcut chimioterapie, radioterapie sau alte nenorociri. Nu ți-a trebuit ție așa ceva!

Nici Costel nu făcuse chimioterapie, încredințat că își va învinge cancerul doar din țuică.

Pe primul, cel de stomac, căci viața i-a dat de două ori cancer, într-adevăr îl învinsese, cu mulți ani înainte.

Al doilea, mulți ani mai târziu, cel care îi luase harul vorbirii, însă a fost prea mult. Îmbătrânise și Costel.

Ți-ai lepădat și cămașa, ai stat așa, despuiat, în bătaia soarelui, o pălărie de paie îți acoperea capul.

Te tot durea capul, îl simțeai cum zvâcnește, ca și cum înăuntrul său se întâmplă ceva, ceva rău, ceva ireversibil, ceva ce nu mai poate fi reparat, ca și cum capul ar deraia de pe o șină. Simțeai că îl pierzi și îți părea rău.

Ar fi fost bine dacă ai fi avut vreun om în sat pe care să îl știi de măcar cincizeci de ani, dar nu mai era nimeni în sat cu care  să împarți atâta istorie.

Ți-ai făcut o cană de cafea – neagră și tare și fără lapte. Capul continua să te doară, parcă și amețeai, ai zis că o cafea o să îți ia amețeala aia.

Beai trei căni de cafele pe zi și adeseori uitai, ca mama ta în ultimul ei deceniu de viață, uitai să mai mănânci.

Săreai cu nonșalanță peste micul dejun, hopa-șa! De obicei, după ce trecea și ora prânzului în restul lumii, luai o masă ușoară, care obișnuia să fie singura masă a zilei.
Atunci ți-ai pus, totuși, ceva în farfurie, hotărât să mănânci doar pentru a putea spune când urma să fi întrebat, de mine sau de tatăl meu, de fiul tău, dacă ai mâncat, că da, ai mâncat ceva în silă, că nu îți mai e poftă de mâncare deloc, de nici nu mai știi când, și nici înainte vreme, când erai flăcău, nu îți era.

Mi-ai spus, totuși, o dată că a fost o vreme îndepărtată când tu chiar puteai călători prin amintirile altora. Nu știai cum anume și nici de ce, nici de unde ți-a venit această putere și nici de ce te-a părăsit.

Nici nu știai ce să faci în amintirile altora, dar țineai bine minte lucrurile înmărmuritoare. Ai folosit chiar acest cuvânt: înmărmuritoare. Îți trebuie curaj, tataie, să vizitezi amintirile morților, mi-ai zis. Atunci a fost a treia oară când ai folosit cuvântul tataie. Dar nu a fost și ultima oară.

Dar și pe ale viilor, ți-am zis. Amândoi aveam dreptate, o dreptate cu care nu era nimic de făcut. Este ceea este, iar ce nu este – asta este!

Mi-ai zis că ai intrat într-o amintire veche de-a tatălui tău, care trebuia să plece pe front chiar în anul când avea să se încheie marele război și n-a mai plecat până la urmă. Era zăpada până la streașina casei și oamenii se ascundeau înăuntru pe întuneric, îndurând și cerând iertare lui Dumnezeu pentru toate cele făcute și cele nefăcute.

Și ai rămas în amintirea aceea până s-a făcut noapte și întunericul era atât de greu încât te-a zdrobit.

Și tu te-ai întors din armată pe un viscol năprasnic, în iarna lui ’53. Veneai de la Severin și te-au așteptat la gară cu sania taică-tu, Anghel, și fratele tău cel mic, Costel, cel pe care îl botezaseră tot Anghel ca să păcălească moartea și chiar o păcăliseră.

Taică-tu te-a întrebat cum ești și tu ai răspuns cinstit:

– Acum ajunsei și eu.

Și zbang!, el ți-a și dat un dos de palmă, aproape să-ți sară dinții din gură, ți-a dat un dos de palmă ca să îți vină mintea aia la cap și să iasă vorba asta oltenească din cap:

– Bă, noi suntem bulgari, sau ce suntem noi, bă?!

– Bulgari suntem tată, bulgari, ai zis tu, și ai urcat pe sanie, ținându-te de falcă.

Iar Costel, bunul Dumnezeu să-l ierte, ia uite, era cât un vițeluș și era vesel și îi înghețase nasul și căpătase o culoare pe care nu știai să o numești. Era liliachiu nasul lui Costel.

Soția ta, bunica mea, a purtat numele Maria și nu știu dacă ai iubit-o vreodată sau dacă te-a iubit vreodată, cine poate să știe lucrurile astea, dacă nu tot bunul Dumnezeu.

Nu se vedea nici dacă o iubești, nici dacă te iubește, nici dacă nu o iubești, nici dacă nu te iubește. Ți-ai mai atins nevasta, și nu doar cu câte o floare și nu te-am judecat niciodată, fiindcă așa era lumea din care venea, oamenii au fost mereu primitivi, au fost brutali și cu timpul s-au mai tras din maimuță, dar nu de tot, nu de tot, nu de tot.

Dar i-ai rămas alături până la sfârșit. Poate că asta e dragostea, poate că asta e tot: să rămâi alături de o femeie până moare. Avea optzeci de ani când a căzut, și-a rupt șoldul, avea diabet, făcea patru injecții pe zi, n-au putut să o opereze.

Tatăl meu a dus-o într-un spital unde a mai trăit opt ani fără să mai iasă vreodată sub cerul liber.

Calculai riguros fiecare leu cheltuit cu boala ei, pentru că și prudența financiară te-a caracterizat întotdeauna. Îți părea rău de banul cheltuit, și asta se vedea, mereu s-a văzut, dar tot tu spuneai:

• Merită, că doar e mama noastră.

Cu timpul, mama fiului tău devenise și mama mea și mama ta și mama noastră, a tuturor.

Soția ta, bunica mea, a fost o femeie generoasă și rea de gură, care împărțea tot ce avea și nu rămânea datoare nimănui. Zeci și zeci și zeci de ani a vândut morcovi la piață, la Bucur-Obor, chiar acolo, în colțul sârbilor.

Căci deși erați bulgari, românii vă credeau sârbi și voi, trăgând din asta un folos într-un război vechi, i-ați lăsat să vă creadă sârbi până în ziua de azi. Români, ce să le faci? Nu le-a dat prin cap să vă verifice povestea. Românii erau mai ușor de dus de nas decât era moartea.

Soția ta, bunica mea, dormea nopțile în tarabă, făcea un pumn de bani pe care îi ascundea în șorț și apoi îi cheltuia pe toate prostiile, pe napolitane și cornulețe cu ciocolată, pe oglinzi în care nu se privea nimeni, pe gume de mestecat și jucării chinezești, balerine pe arcuri.

Apoi se întorcea la muncă, la câmp, și muncea ea fără încetare, ca să ajungă iar la Obor, să doarmă în tarabă, să vândă toți morcovii și să cheltuie banii pe toate prostiile.

În cel de-al șaptelea an în spital și-a mai pierdut din minți, în visele ei au început să vină lupii.

Veneau lupii la ferestre, dar stătea un om pe casă cu o pușcă mare și împușca lupii și lupii nu intrau în casă și nu o sfâșiau și așa mai trăia ea o zi și încă o zi și încă o zi. Și omul de pe casă, cel cu pușca în mână, nu erai tu.

• Eh, el! Nu e el! Nu e bărbată-miu!
• Dar cine e, bre?
• Un om.

Ea îți spunea el, tu îi spuneai ea, ca și cum v-ar fi fost frică să vă spuneți pe nume. Ca și cum dacă v-ați fi spus pe nume v-ar fi auzit moartea și ar fi venit după voi.

 

• Da, tataie, noi, bulgarii, ne ascundem de moarte și moartea e proastă și nu ne mai găsește.

 

Și asta a fost a patra oară când ai folosit cuvântul tataie. Și până la urmă, moartea a găsit-o, chiar și acolo, departe de satul vostru, în spitalul acela dinspre munți. Veniseră lupii și omul cu pușca nu mai era pe casă, să-i împuște. A murit în zori de zi. Era joi.

 

Vorbisem cu ea luni la telefon și era ca întotdeauna, atât că mi-a spus că joi trebuie să moară.

• Au intrat lupii, mă! Mor! Ordinul e semnat de sus, nu mai am ce să fac, mă duc la mămica și tăticul.

 

Joi a murit, pur și simplu nu s-a mai trezit din somnul de noapte cu lupi și ordine semnate de sus.

 

N-a zis nimic de tine înainte să moară. Poate că totuși te-a iubit și n-a vrut să vorbească despre tine și despre moarte cu aceleași cuvinte. Poate că așa a fost.

Sau poate că n-a fost deloc așa.