Uitai. La început un nume, apoi un chip, apoi un om întreg, apoi alt om, apoi toți oamenii. Dar asta foarte târziu. Dar nu îi uitai pentru totdeauna. Numele, chipurile, oamenii se întorceau la tine, îi recunoșteai, iar atunci s-ar fi cuvenit să te cuprindă entuziasmul. Nu lăsai niciodată entuziasmul să te cuprindă, dar nici bătrânețea. Așa e bătrânețea, îți spuneai. Erai trecut de nouăzeci de ani când ai acceptat prima dată ipoteza că s-ar putea să nu mai fi chiar tânăr. Cred că am început să îmbătrânesc, ai spus, ca pe o concesie făcută realității. Era adevărat.

Și mai era și caietul tău. Un caiet mare, cu coperți albastre, în care notai toți morții din sat. Ziua nașterii, ziua morții, cauza morții. Ca un contabil, ca un istoric, ca un arhivar. Caietul era tot mai plin, oameni erau tot mai puțini. Uneori visai că vei rămâne singur. Că vor muri toți, toți bulgarii, toți românii, toți sătenii, toți oamenii. Alteori visai că vei rămâne doar tu, de la bulgari, și încă un bătrân (el era bătrân!), de la români, că vă veți întâlni la marginea apei, că vă veți privi lung ca în filmele western, că tu vei urca în șaua bicicletei tale și vei pleca fără să spui niciun cuvânt, iar românul va rămâne privindu-te cum te îndepărtezi, fără să spună nici el niciun cuvânt, și că vă veți întâlni acolo, la marginea apei, zile și luni și ani și decenii și secole, fără niciun cuvânt, doar ca să vedeți care dintre voi va pleca primul, legați pentru totdeauna de această dorință absurdă, arzătoare de a vedea că nu a fost el acela care a plecat. Și nici măcar nu era ciudat că în visul tău mereu mergeai pe bicicletă. Visele se petreceau undeva între pământ și cer, dar și jos, pe pământ, tot cu bicicleta mergeai. Îți era mai ușor decât mersul pe jos. Genunchii începeau să te lase, dar te părăseau și ei cu greutatea fiilor care au stat prea mult în casa părintească și le era cumplit de greu să se despartă de ea. Îi lua zece ani unui genunchi să dea un mic semn de slăbiciune. Așa că puteai în continuare să pedalezi, să mergi la câmp, să îți vezi pământul. Uneori mergeai și la apă, dar acolo nu era românul din vis.

Îl știai prea bine pe românul acela. Era un moș cu patru ani mai mare decât tine și era căzut la pat de opt ani. Aveai această pasiune pentru rigoare, datele să fie exacte! Poate că și el te visa pe tine, poate că vă întâlneați în același vis. Te-ai gândit să mergi într-o zi la el în vizită, deși nu ați vorbit niciodată. Ce să îi spui? Că vrei să vezi dacă mai trăiește, dacă ai rămas tu cel mai bătrân din sat? Că vrei să îi oferi o mână de ajutor? Ce ajutor? Avea șase fete românul, treisprezece nepoți și opt strănepoți. Datele trebuie să fie exacte! Le știai și pe acestea, deși era doar un om din sat, din români, dar tot aflai, nu aveai cum să nu afli. Poate că ar fi fost bine să ții un caiet albastru în care să notezi toate rudele tuturor sătenilor. Mai ales după ce ai început să uiți ar fi fost folositor. Dar când ai început să uiți, deja nu mai conta nimic.