– Vâsliiiiţi, matelooooţi! Vâsliiiţi! Valurile sunt din ce ȋn ce mai mari! Ne ȋmping pluta către stânci! Vâsliiiiţi! Căpitane, ce mai vezi prin ochean?

– Pe mami!

– Nu e mami, e o sirenă! Cea mai frumoasă sirenă din ocean! Sirena stă pe o stâncă şi citeşte o carte! Se uită ȋn direcţia noastră! Ne vede! O să arunce o vrajă asupra noastră! O să ne prindă ȋn mrejele ei! Mateloţi, vâsliţi!

– Tati, ce sunt alea mreje?

– Un fel de năvod.

– Tati, dar năvod ce ȋnseamnă?

– E o plasă cu care pescarii prind peşte.

– Tati, mami n-are niciun năvod!

– A prinde ȋn mreje mai ȋnseamnă şi a ademeni pe cineva. Vâsliiiiţi, mateloţi, vâsliiiţi!

– Tati, ce ȋnseamnă a amedeni?

– A ademeni. A atrage printr-un vicleşug, cum prind pescarii peştii ȋn năvod. Căpitane, ce zgomot cumplit se aude?

– E bunica, vine din camera ei.

– Nu e bunica, e un monstru marin, dacă ne prinde din urmă o să ne ȋnghită cu plută cu tot! Vâsliţi, mateloţi, vâsliiiiiţi!

– Ce-i cu scandalul ăsta? Nu se mai poate odihni omul de răul vostru. Şi de ce staţi pe jos? Vedeţi să nu răciţi, că trage curentul pe sub uşi.

– Suntem marinari! Nava noastră a fost spulberată de furtună şi noi ne-am salvat pe o plută.

– Buni, eu sunt căpitanul! Mami e sirenă şi tu eşti un monstru marin!

– Da’ limba aia de pantofi de unde aţi scos-o? Să nu care cumva să mi-o rupeţi, că fără ea nu pot să mă ȋncalţ. Şi să nu vă prind că-mi zgâriaţi parchetul, că pun joarda pe voi!

– Buni, ce e aia joardă?

– Joarda? Joarda e o nuia.

– Buni, eu sunt căpitan.

– Căpitan, ne-căpitan, dacă văd cea mai mică zgârietură pe parchet, o ȋncurcaţi amândoi. Auzi, monstru marin, nu v-ar fi ruşine să vă fie.

 

Doamne, Dumnezeule, ce trăznăi ȋi mai trec prin minte şi lu’ Ştefan al meu! Auzi, că sunt pe plută. Sigur, lor le dă mâna să facă pe marinarii, că nu se pun ȋn genunchi o dată pe lună să frece parchetul centimetru cu centimetru şi să descâlcească ciucurii de la covor cu peria, ca mine. Stau după aia ţeapănă trei-patru zile, vai de sufletul meu, da’ nu mă plâng, că mie aşa-mi place, să fie casa lună şi toate lucrurile la locul lor. De Vlăduţ n-ai ce zice, e copil mic, la el totul e o joacă. Da’ Ştefan şi Sorana sunt oameni ȋn toată firea, ar trebui să ştie mai bine. Ce, ăsta-i comportament? Parcă-ar fi dat amândoi ȋn mintea copiilor. Ieri săreau toţi trei şotronul ȋn curte, azi dimineaţă se scălâmbăiau ca maimuţele, acu’ cică sunt marinari.

Dacă m­ă-ntrebi pe mine, nu aşa se educă un copil. Nu că le dau eu sfaturi cum să-şi crească băiatul, că nu vreau să mă bag, da’ cineva trebuie să-i tragă de mânecă şi să le spună când exagerează. Eu le zic, vedeţi că nu-i bine ce faceţi, prea vă maimuţăriţi cot la cot cu el, o să crească mare şi n-o să vă ştie deloc de frică. Ei, că hâr, că mâr, că vor să-l ȋnveţe jocurile copilăriei lor, că aşa ȋl ajută să-şi dezvolte imaginaţia. Ce-i drept, pe Vlăduţ al nostru nu-l vezi stând tot timpul cu ochii pironiţi ȋntr-un ecran ca pe alţi copii din ziua de azi, de le pun părinţii suzeta-n gură şi telefonul ȋn mână ca să-i ţină ocupaţi şi ei să-şi vadă de alte treburi. Uite, nepoţica lu’ madam Silvestru, aia de e niţel mai mare ca Vlăduţ. A venit zilele trecute ȋn vizită la bunică-sa. Nici n-au intrat bine pe uşă că maică-sa i-a dat să se uite la nu ştiu ce desene animate. Aia mică n-a scos toată după-masa nasul din telefon. Nici mulţumesc n-a zis când i-a dat bunică-sa tort, iar la plecare se pusese maică-sa ȋn genunchi s-o ȋncalţe şi ea tot cu ochii la desene, nici picioarele nu şi le ridica să le bage ȋn sandale. Şi madam Silvestru, altfel femeie cu scaun la cap, se uita la ele şi nu zicea nici pâs. Dacă-ar fi fost nepoată-mea, eu n-aş fi răbdat. I-aş fi ars urgent o palmă la fund şi aş fi pus-o să se ȋncalţe singură.

Pe Vlăduţ al nostru ȋl laudă toată lumea, ce cuminte şi bine-crescut e. Le au Ştefan şi Sorana pe ale lor, dar sunt tot timpul atenţi la el, să dea bună-ziua, să nu strice ceva, să spună te rog şi mulţumesc şi neapărat iartă-mă când face vreo poznă. Că pozne face şi el, cum făcea şi Ştefan când era mic, că doar aşa sunt copiii, mai ales băieţii, n-ai ce să le faci. Ȋmi aduc aminte ce năzdrăvan era Ştefan al meu şi nu-mi vine să cred câtă răbdare are acum să-i citească lui Vlăduţ poveşti ȋn fiecare zi şi să-i explice toate alea, parcă-i Teleenciclopedia. De Sorana mă mir şi mai tare, că ea a fost mereu o sclifosită, înainte să-l nască pe ăsta micu’ nu suporta nici să audă copii ţipând sau alergând pe lângă ea. Şi acum sare coarda şi se joacă de-a pieile roşii şi de-a v-aţi ascunselea cu copilul de parcă ar fi de-o seamă cu el. Nici nu ştiu de unde mai au atâta energie la vârsta lor. Că-s amândoi trecuţi de patruşcinci de ani. Ştefan al meu are patruzeci şi şapte ȋmpliniţi, dragul de el. Doamne, cum au trecut anii, mai ieri ȋl duceam de mânuţă la grădiniţă şi plângea să nu-l las acolo singurel. Iar Sorana e cu doi ani mai mare ca el. Mare curaj şi pe ea, să facă un copil aşa de târziu, când e pericol mare şi pentru mamă, şi pentru făt. Dumnezeu ştie ce-o fi fost ȋn capul ei. Că erau căsătoriţi de zece ani şi nu dădea vreun semn c-ar trage-o aţa să facă copii.

Pe vremea aia eu aş fi putut să bag mâna-n foc că erau pe cale să se despartă. Numai Dumnezeu ştie câte griji mi-am făcut atunci. Nu că nu mi-aş fi dorit eu o noră mai acătării. Că Ştefan al meu ar fi meritat o soţie care să aibă mai multă grijă de el, nu ca Sorana, toată ziua la birou sau plecată prin delegaţii, izmene pe călător. Şi o fată mai frumoasă, că Ştefan e o mândreţe de băiat, nu că-i al meu, da’ chiar şi acum, cu fire albe ȋn păr, tot zici că-i din reviste. Şi măcar cu câţiva ani mai tânără, că nu-i bine să fie nevasta mai mare ca bărbatul. Da’ dacă el a vrut-o neapărat pe ea, ce puteam să fac? Eu, indiferent ce-a fost ȋn sufletul meu şi ce-am gândit despre Sorana, nu m-am băgat niciodată ȋntre ei să le stric casa. Că, orice s-ar zice, un divorţ nu e ceva de joacă.

Da’ am văzut eu că ceva nu mergea bine ȋntre ei. Erau amândoi cu minţile ȋmprăştiate, vorbeai cu ei şi-ţi răspundeau ȋn dodii, ca de pe altă lume, aveai impresia că nici nu auzeau ce le spuneai. Şi parcă nici ȋntre ei nu se mai ȋnţelegeau, parcă nu mai vorbeau unul cu altul pe aceeaşi limbă. Ce mai ȋncoace şi-ncolo, erau taman ca oamenii ȋnaintea unei despărţiri. ­I-am şi visat ȋntr-o noapte, era ȋntre ei o apă mare şi tulbure, iar ei stăteau fiecare pe alt mal şi făceau semne şi parcă striga fiecare ceva, dar nici nu se vedeau, nici nu se auzeau unul pe altul. Şi după ce-am avut visul ăla, nu m-a mai răbdat inima şi am făcut ȋn aşa fel ȋncât să am o discuţie cu Ştefan, da’ fără să fie şi Sorana de faţă. Nu vreau să vorbesc cu păcat, da’ eu pe ea am bănuit-o de la ȋnceput că nu-şi vede de casă şi de căsnicie. M-am tot frământat dacă să-i zic lu’ bietul Ştefan să deschidă şi el mai bine ochii, da’ până la urmă mi-am zis că-i mai bine să nu torn şi eu gaz peste foc, că cine ştie ce-o fi ȋn sufletul lui. Aşa că l-am luat mai pe departe, l-am ȋntrebat aşa, ca-ntr-o doară, cum le merge, dacă sunt fericiţi unul cu altul, că tocmai ȋmpliniseră zece ani de la nuntă. Şi el s-a uitat la mine lung, de mi-am zis atunci, hait, stai să vezi c-am avut dreptate, ăştia doi se despart. Numa’că el a dat din cap şi mi-a zis că e totul bine, să nu-mi fac eu griji. De parcă poţi să fii mamă şi să vezi că are copilul tău un necaz şi să nu-ţi faci griji. Da’ când l-am văzut că se ȋnroşise tot la faţă n-am mai insistat, am zis că om trăi şi-om vedea, şi ce să vezi, la o lună sau cam aşa după aia au venit să-mi spună că aşteptau un copil.

Eu una, Dumnezeu să mă ierte, am bănuit-o că a călcat strâmb şi că a făcut copilul cu altcineva. Nu c-aş fi fost eu vreo soacră suspicioasă şi nebună, ca altele. Da’ prea rămăsese gravidă aşa, din senin, după zece ani de căsnicie. Da’ am ţinut totul pentru mine, mi-am zis că lucrurile astea oricum ies la iveală, cum şi când vrea Dumnezeu, şi nu rămân nepedepsite. Păi n-aş fi făcut-o eu bucăţele dacă l-ar fi făcut să sufere pe Ştefan al meu? Şi până la urmă a fost mai bine că n-am zis nimic. Că ăsta micu’ e Ştefan bucăţică ruptă, şi la faţă, şi la mers, şi la pozne, şi la tot. Şi-i drăgălaş foc, exact cum era Ştefan al meu când era de vârsta lui, ȋţi venea să-l mănânci de drag. Auzi la ei, monstru marin. Ia mai bine să le fac nişte gogoşi, că altfel nu-i ridic de pe covor şi mai mult ca sigur ȋmi zgârie parchetul sau ȋmi rup limba aia lungă de pantofi. Auzi-i cum strigă, Doamne, Dumnezeule, o să zică vecinii că suntem numa’ buni de dus la balamuc cu toţii.

 

– Mateloooţi, vâsliţi!! Căpitane, priveşte, trece pe lângă noi un delfin! Ne arată drumul!

– Tati, unde e delfinul?

– Uite-l, se strecoară printre stânci!

– Tati, e ocean şi după bufet?

 

Mama e ȋn bucătărie, face gogoşi. N-ar trebui să se obosească, mai ales pe căldura asta, dar nu te pui cu ea. Ce pot să-i zic? Că nu-i sănătos să mâncăm zahăr? I-aş strica toată bucuria.  De fapt, ăsta e felul ei de a ne spune că ne iubeşte, răsfăţându-ne ȋn fel şi chip de fiecare dată când venim ȋn vizită. Să-i spun că nu ne plac gogoşile? Ar râde de mine. Pe ea nu pot s-o mint niciodată. Adică eu pot să ȋncerc, dar ea ştie de fiecare dată că mint, chiar dacă se preface că mă crede, iar eu ştiu că ştie şi asta mă face să mint şi mai prost.

Ca atunci când m-a ȋntrebat dacă sunt fericit cu Sorana. M-am simţit ca ȋn clasa a VII-a, când aruncasem pungi cu apă de la fereastra clasei ȋn capul oamenilor care treceau pe stradă. Doar că atunci, când eram în clasa a VII-a, nu s-a lăsat până n-am recunoscut şi după aia mi-a tras o mamă de bătaie pe care-o ţin minte şi azi. Când m-a ȋntrebat de relaţia mea cu Sorana şi i-am spus că totul era ȋn regulă, a ştiut că o mint, dar n-a zis nimic.

Pe Daniela o cunoscusem la o seară de jazz. Ar fi trebuit să merg cu Sorana, dar ea contramandase ȋn ultimul moment. Nici nu mai ţin minte de ce. Apăruse ceva la lucru sau se dusese la o prietenă care avea nu ştiu ce problemă, ideea era că nu mai putea să ajungă la timp. N-are sens să pierzi şi tu concertul, mi-a zis. Du-te liniştit şi ȋncerc şi eu să vin dacă nu termin aici prea târziu. N-a venit. Culmea, Daniela nu mi-ar fi spus niciodată să merg la vreun eveniment fără ea, dar de asta mi-am dat seama mult mai târziu, când devenise clar că nu aveam o aventură de-o noapte sau de-o săptămână, ci o relaţie ȋn toată regula. Spre deosebire de Sorana, Daniela era geloasă şi se supăra când ieşeam fără ea. Ceea ce era absurd, evident, pentru că eram cât se poate de ȋnsurat şi, de fapt, cu ea n-ar fi trebuit să ies niciodată. Dar cumva nu reuşeam niciodată s-o fac să ȋnţeleagă chestia asta.

Oricum, în seara aia, la concert, nu s-a ȋntâmplat nimic, deşi ştiam foarte bine că Sorana n-o să vină. Am intrat ȋn vorbă cu Daniela doar pentru că stătea la masa de alături, nu pentru că am fi avut ceva să ne spunem. Nici măcar nu ştiu de ce ne-am dat ȋntâlnire a doua zi. Am ieşit la o cafea şi am ajuns la ea acasă. Poate tot pentru că nu reuşiserăm să găsim vreun subiect de conversaţie mai de doamne-ajută, ȋn afară de a ne povesti vieţile ȋn fragmente artificiale, tăiate cam strâmb, adaptate, ȋmbunătăţite, exagerate şi cenzurate. Nu ştiu nici de ce am continuat să mă văd cu ea, săptămână după săptămână. Poate pentru că am spus mereu da când Daniela propunea să ne vedem şi m-am trezit prins ȋntr-o relaţie pe care nu ştiam cum s-o termin. Sau dacă să o termin sau nu.

Când m-a ȋntrebat mama cum mergeau lucrurile ȋntre mine şi Sorana, mi-am dat seama că eu nu-mi pusesem ȋntrebarea asta nici măcar o dată. Probabil n-aş fi avut niciun motiv să spun că nu mergeau lucrurile ȋntre noi. Ȋn afară de faptul că eu mă culcam cu altă femeie, evident. Dar n-aş fi putut să spun ce se schimbase. Ne purtam unul cu altul la fel ca ȋntotdeauna, ne spuneam aceleaşi lucruri, aveam aceleaşi preocupări. Mergeam fiecare la birou, făceam cumpărături ȋmpreună, o luam de la aeroport când venea din delegaţii, ne vedeam cu prietenii, stabileam bugetul casei ȋn fiecare lună, plăteam facturi, vorbeam despre cărţi şi comentam ştirile, făceam ordine ȋn dulapuri, ieşeam la un restaurant sau la un concert, o evitam pe vecina de la 5. Şi totuşi, ceva nu mergea.

Mă ȋntreb uneori dacă Sorana ştia de Daniela când a rămas ȋnsărcinată. N-a zis niciodată nimic, nici măcar n-a făcut vreo aluzie la ea. Totul părea ca mai ȋnainte, doar că făceam dragoste ca doi amanţi ȋnaintea unei despărţiri iminente, care simt că prezentul e pe cale să se ȋncheie şi ȋncearcă să se mai agaţe de el ca să nu trebuiască ȋncă să se gândească la viitor.

Incredibil, ce poate face un copil, fără să facă, de fapt, nimic. Totul s-a schimbat pentru că s-a născut Vlăduţ şi pentru că viaţa lui depinde de noi ȋn atât de multe feluri. Sau poate nu s-a schimbat nimic fundamental, ci mai degrabă s-a deschis ȋn faţa fiecăruia din noi o altă cale, despre care nici nu ne gândeam că există ȋnainte să apară el. Dacă Sorana n-ar fi rămas ȋnsărcinată atunci sau dacă aş fi spus da de suficiente ori când Daniela propunea să ne ȋntâlnim sau dacă Daniela ar fi rămas ȋnsărcinată şi nu Sorana, poate aş fi divorţat şi m-aş fi ȋnsurat cu ea. Sau poate că nu. Nu ştiu. Adevărul e că nu pot să-mi imaginez cum ar fi viaţa mea acum dacă Sorana n-ar fi rămas ȋnsărcinată, aşa cum nu pot să-mi imaginez cum ar fi dacă am avea un ocean ȋn spatele bufetului.

 

– Mami, vino şi tu pe plută cu noi!

– Mai citesc un paragraf şi vin.

– Căpitane, trebuie să aflăm ce carte citeşte sirena! Trebuie s-o convingem să ne spună o poveste! Doar aşa putem să scăpăm cu bine şi să ajungem la ţărm! Ia ȋntreab-o, sirenă, ce citeşti acolo?

 

“Cinci săptămâni ȋn balon” de Jules Verne. Autorul meu favorit când eram mică, redescoperit mai ȋntâi cu stupoare şi apoi cu ȋncântare la treizeci de ani. Aveam ȋn bibliotecă doar câteva volume, citite, răscitite şi iubite, vreo şapte-opt din cele patruzeci din colecţia publicată ȋn anii ’70 şi ‘80 la Editura Ion Creangă, cu coperţi cartonate de culoarea untului, cu foi groase, aspre, ȋngălbenite chiar când cărţile erau nou-nouţe, şi cu ilustraţii originale de secol XIX din ediţiile Hetzel. Celelalte romane din serie le citisem ȋmprumutate de la prieteni sau de la bibliotecă şi rămăsesem cu nostalgia lor. Într-o zi am văzut “Insula misterioasă” la un chioşc de ziare, m-am oprit şi am cumpărat-o fără să stau pe gânduri. Nici n-am avut răbdare să ajung acasă, am ȋnceput s-o citesc ȋn autobuz. Dar nu m-a prins deloc. Mi-am zis că aşa e când citeşti ȋn mijloacele de transport ȋn comun, cu lumea trăncănind şi cârcotind şi certându-se ȋn jurul tău. Dar nici acasă n-am reuşit să intru ȋn atmosfera cărţii cum făceam odată. Nu mai găseam nimic din farmecul romanelor care mă fascinaseră când eram mica. M-am ȋntrebat oare ce putuse să ȋmi placă la ele şi cum de reuşisem să le citesc de nu ştiu câte ori şi să pornesc ȋn nenumărate aventuri imaginare datorită lor. Până la urmă m-a luminat Google. Am aflat că ziarul care republicase colecţia nu folosise traducerile pe care le citisem eu şi care aveau ceva magic, de pur şi simplu nu puteai să laşi cartea din mână. Multe din ele erau semnate de Vladimir Colin, Radu Tudoran sau Gellu Naum, scriitori pe care i-am descoperit mai târziu. Coperţile semănau cu cele pe care le ştiam din copilărie, dar traducerile noi erau triste şi seci. Aşa că am pornit ȋn căutarea ediţiilor vechi cu pasiunea şi zelul unui explorator plecat ȋn căutarea unei comori.

Pe Ştef l-am cunoscut când ieşeam pe uşa unui anticariat târând după mine o ditamai plasa cu vreo douăzeci de romane de Jules Verne, ȋncercând să mă conving că puteam să le car pe toate fără probleme şi fără să mă aleg cu o hernie de disc, fluierând chiar, deşi nu mai aveam suflu, măcar până la un taxi, dacă nu chiar până la staţia de autobuz şi de acolo tot drumul spre casă. Ştef s-a oprit şi m-a ȋntrebat dacă aveam nevoie de ajutor. I-am zis că nu exact ȋn secunda ȋn care fundul plasei s-a rupt şi toate cărţile s-au prăvălit pe trotoar. Ştiai că Jules Verne este al doilea cel mai tradus scriitor din lume din anul 1979 ȋncoace, după Agatha Christie şi ȋnaintea lui Shakespeare? m-a ȋntrebat. Nu ştiam. Ştiam ȋnsă că nu aveam altă plasă la mine. M-a ajutat să adun cărţile de pe jos, m-a ȋmbarcat cu comoară cu tot ȋn maşina lui şi m-a dus până acasă. Nu sunt genul care să se urce ȋn maşină cu un necunoscut, dar mi-am zis că răpitorii nu ȋşi ademenesc victimele cu informaţii de cultură generală. Ştii, am şi eu mare parte din seria asta, mi-a zis pe drum. Până la urmă, Ştef s-a dovedit a fi nu doar un salvator de tinere cititoare la ananghie, ca un veritabil erou de roman, ci şi un fan al lui Jules Verne mult mai ȋmpătimit ca mine. Aşa am ajuns să ne ȋmprumutăm cărţi şi să ne ȋndrăgostim unul de altul. Uneori mă ȋntreb dacă nu cumva unul dintre motivele pentru care ne-am căsătorit a fost ca să ȋntregim colecţia noastră favorită de romane de aventuri.

Ȋl mai iubeam pe Ştef ȋn după-amiaza ȋn care am realizat că vreau un copil cu alt bărbat? Pe Matei ȋl ştiam de aproape treizeci de ani, ne cunoscuserăm ȋn liceu, cu mult ȋnainte să apară Ştef ȋn viaţa mea, dar nu-mi trecuse niciodată prin cap că noi doi am putea avea o aventură. Matei locuia şase luni pe an la Londra şi şase luni la Bucureşti şi lucram ȋmpreună la mai multe proiecte. Ȋn ziua aia ne luptaserăm ore ȋn şir cu cifrele unui buget care se ȋncăpăţâna să rămână indiferent la socotelile noastre şi insuficient pentru ce voiam să organizăm. Sorana, my dear, degeaba ȋncercăm noi să tragem de bugetul ăsta ca de un elastic prea scurt, că o să se rupă şi o să rămânem ca proştii cu pantalonii ȋn vine, mi-a zis. Singura soluţie e să regândim activităţile proiectului. Think out of the box. Avea dreptate. M-am ridicat de la birou şi m-am dus la fereastră. Era iulie şi ȋn vipia după-amiezii se vedeau de la fereastră casele din jur cu contururile tremurate, de parcă oraşul nu era altceva decât o fata morgana apărută ȋn deşert. A penny for your thoughts, mi-a zis. M-am ȋntors spre el. L-am văzut lăsat pe spătarul scaunului ca pe un şezlong, cu mâinile sub ceafă, uitându-se la mine. Ȋn clipa aceea mi-am dat seama, de parcă aş fi văzut undeva ȋn mine un peisaj luminat de un fulger, că voiam un copil cu el. Nu voiam o aventură sau o relaţie sau să mă mărit cu el, aşa cum nu voiam un copil cu altcineva. Gândul meu a fost atât de intens, ȋncât Matei a rămas ȋncremenit, cu ochii la mine, ţinându-şi respiraţia. Apoi mi-a zâmbit. Era zâmbetul unui bărbat care ştia că relaţia noastră tocmai se schimbase cu totul.

A bănuit Ştef ceva? Nu ştiu. Nu mi-a spus niciodată nimic. Sigur, nu era nimic ciudat ȋn faptul că uneori lucram până târziu cu Matei şi nici eu nu i-am spus că ne mutaserăm practic cartierul general de la biroul meu la Matei acasă. Ok, se nimerise să se strice şi aparatul de aer condiţionat tot atunci, dar nici măcar nu avusesem nevoie să mă folosesc de asta ca de o scuză, pur şi simplu pentru că Ştef nu a părut să-şi dea seama de nimic. Ca de obicei, se trezea primul dimineaţa, ne beam cafeaua ȋmpreună ȋn sufragerie şi ne făceam listele cu ce aveam fiecare de făcut, citeam ştirile, băgam ceştile ȋn maşina de spălat vase şi plecam fiecare la el la birou. Seara ieşeam ȋmpreună dacă terminam amândoi lucrul mai devreme, citeam sau ne uitam la un film dacă eram prea obosiţi. Şi totuşi era ceva ciudat ȋntre noi, parcă ȋnsăşi căsnicia noastră ȋşi pierdea contururile, avea ceva de apariţie tremurătoare ȋn lumina neiertătoare a verii, iar noaptea făceam dragoste ca doi ȋndrăgostiţi ȋnaintea unei despărţiri inevitabile, care mai ȋncearcă să păstreze trecutul ȋn gesturile, mângâierile şi şoaptele pe care le cunosc atât de bine, tocmai pentru că ştiu că sunt pe cale să le piardă pentru totdeauna, dar ȋn acelaşi timp nu pot să-şi oprească gândurile să se ȋndrepte deja spre viitor.

Când Matei a plecat la Londra, eram ȋnsărcinată. E al meu? m-a ȋntrebat când s-a ȋntors ȋn ţară şi l-a văzut prima dată pe Vlăduţ. Eram ȋn parc, ne aşezaserăm pe o bancă sub un tei şi Vlăduţ dormea lângă noi ȋn cărucior. E fiul lui Ştefan, i-am spus. Matei n-a zis nimic. M-a sărutat pe tâmplă şi a zâmbit, un zâmbet puţin trist şi trecător ca o iluzie.

Ştiam amândoi că era decizia corectă. Matei n-ar fi vâslit niciodată cu o limbă de pantofi lungă de jumătate de metru pe o plută imaginată dintr-un un covor persan, ȋn pericol să fie ȋnghiţită ȋn orice clipă de valurile aurii ale zig-zagurilor scândurilor de parchet, nici nu s-ar fi luptat pe viaţă şi pe moarte să se ferească de stâncile bufetului şi comodei ca să ajungă la o sirenă care citeşte ȋntinsă pe canapea şi să o convingă să spună o poveste. Sau cel puţin atunci când mi-e dor de el nu reuşesc să mi-l imaginez jucându-se ca un copil, oricât aş ȋncerca.

 

– O poveste! O poveste!

– Să gâdilăm sirena până acceptă să ne spună o poveste!

– Mă dau bătută! Gata! Nu mă mai gâdilaţi! O să vă povestesc aventurile unor exploratori care au străbătut toată Africa zburând cu un balon!

– Mami, mami, ce culoare avea balonul?

 

Bucureşti, iulie 2023