Intraseră deja în al nouălea an de căsătorie când s-a întâmplat să-și dea amândoi seama, dar doar pentru o clipă, că sunt morți.

Timpul cursese și pentru ei la fel ca pentru toți ceilalți, dragostea durase trei ani, apoi venise primul copil, apoi al doilea copil, apoi al treilea copil, trei fete, apoi al patrulea copil, ca să aibă și un băiat, și l-au avut. Dar toată lumea era de acord că exageraseră. Acum erau prea legați ca să se mai poată despărți, patru copii te leagă pentru totdeauna. Ea era destul de mulțumită, iar el era mulțumit dacă ea era mulțumită.

El câștiga suficient de bine încât să întrețină o familie numeroasă, iar ea nu era pretențioasă. Nu erau chiar genul care să-și facă poze la studio de sărbătorile de iarnă și să le țină apoi pe șemineu, ca în filmele proaste, dar nici departe de asta nu erau. Făceau bradul de pe șase decembrie, când venea Moș Nicolae pentru cele trei fetițe, Iris, Ada, Valeria și pentru mezinul Vlad. Veneau sărbătorile de iarnă, treceau sărbătorile de iarnă, venea Paștele, trecea Paștele, erau multe vizite, multe mătuși, multă mâncare și multă bătură, multă dragoste tocită și multă ură și multă singurătate, ca în toate familiile.

Erau împăcați cu viața asta, bon, așa avea să fie viața, se vor face mari copii, fetele se vor mărita și vor avea copii și ei vor fi bunici, Vlad va face nazuri, dar până la urmă nu va mai avea ce să facă și o fată îl convinge și pe el să fie tată și apoi el va face cancer la creier sau la prostată, ea va face cancer la plămâni, căci nici în timpul celor patru sarcini nu a lăsat țigara, și vor muri și vor lăsa în urmă patru copii și treisprezece nepoți și chiar doi strănepoți, lumea va fi alta atunci, înainte de sfârșit, vor fi roboți peste tot și bărbații vor face dragoste cu femei-robot programate pentru așa ceva, iar soțiile se vor obișnui și cu asta, fiindcă la urma urmei înainte fusese mai rău.

Niciunul dintr ei nu împărtășea ideea că înainte fusese mai bine, înainte de copiii lor nu fusese nimic, atunci se născuse și lumea și tot ce voiau era fericirea copiilor, erau cei mai banali oameni cu putință și erau perfect împăcați cu asta. Votau cu dreapta, din obișnuință, nu din convingere, nu aveau nicio implicare civică, de Crăciun mai donau niște haine la un orfelinat și cam atât, nu aveau idei proprii despre ce e bine și ce e rău, se uitau la seriale la modă și în general erau destul de obosiți ca să asculte muzică nouă sau ca să constate când lumea se schimbă. Erau la fel ca toți ceilalți. Se minunau doar că nu mai era nimic la fel, dar cum ajunseseră aici – asta nu mai puteau spune. Viața era frumoasă, viața merita trăită, viața era o sărbătoare, viața era o bucurie, viața era un joc de copii, viața era o plimbare în parc, viața era vată pe băț, dragostea era să ai mereu mâncare pe masă și în frigider și în geanta unui curier glovo care se îndreaptă chiar acum către casa ta dintr-un cartier liniștit, cu vecini buni, fără cazier, un cartier fără câini maidanezi și fără gropi.

O frumoasă perfecțiune de plastic îi înconjura și pâlpâia deasupra lor lumina de neon a clasei mijlocii care mai are doar un pic până să ajungă sus și e suficient de departe de clasa de jos încât războaiele, catastrofele climatice, migranții, foametea din Africa să fie toate departe și neputincioase.

 Dar nu erau răi și oricum se socoteau inocenți. Își făcuseră din plin datoria de oameni, ridicaseră o casă, făcuseră patru copii, plantaseră chiar și câțiva copaci, alții ce făcuseră? Că nu făcuseră nimic. Aveau mereu cele mai noi telefoane și chiar nu erau atât de săraci încât să poți spune că tot ce aveau erau banii.

Din când în când, ecoul unui sentiment adevărat răsunase în pieptul lor, ca un ecou al unei vieți vechi. Dar și asta trecuse, bineînțeles.

Prietenii de odinioară deveniseră prieteni virtuali și era bine și așa, acum simulau prietenia doar cu părinții prietenilor copiilor, nu așa trebuia să fie? Se împăcaseră de multă vreme cu ideea că nu doar că așa trebuia să fie, ci mai ales că doar așa putea fi.

Două săptămâni pe vară plecau în Grecia, două săptămâni iarna plecau la ski, în Bulgaria și aproape în fiecare lună evadau două-trei zile într-un city break în Europa. Uneori, dacă reușeau să aibă trei săptămâni libere, plecau într-o vacanță exotică, în Africa sau mai bine în Asia, cu copii cu tot, cu părinții, care din fericire le trăiau toți, cu cele două bone și uneori chiar cu câinele Doyan, pe care el îl botezase așa după numele unui câine despre care citise pe când era copil într-o carte, dar nu mai știa în care.

Nu mai citeau nimic, nu mai aveau timp, îi și usuturau ochii și lectura îi și trăgea la somn. Iar când adormeau nu aveau vise, cel mult visau și ei visele tuturor, case părăsite, căzutul în gol, zborul sau moartea sau că ia Brazilia cupa mondială din nou (el) sau că Angelina și Brad se împacă și trăiesc fericiți până la adânci bătrneți (ea) sau că încăpea din nou în rochia de mireasă (tot ea) sau că se pregătește să dea din nou bacalaureatul (el) sau că s-a pierdut într-un labirint, dar apare fiul lor care le arată calea (amândoi).

Și uite așa, chiar așa, a trecut toată viața, ca și cum nici n-ar fi fost. Și a venit clipa aceea, în care au înțeles că sunt morți, dar nimic nu durează, așa că și clipa aceea a trecut, cum trec toate în trecerea timpului.