Dintotdeauna mi-a plăcut cafeaua. De când am auzit-o învârtită cu lingurița în ceașca albastră a Ninetei. De când i-am văzut aburul ridicându-se în mansarda ei întunecată. Și de când am luat prima gură.

O băutură de culoarea lutului care se năștea cleios pe ulițele de la marginea orașului odată cu primele picături de ploaie. Un gust amestecat, amar și dulce, gustul promisiunii și al visului. Haideți doamna Nineta, îmi ghiciți și mie? Nu știu ce-mi plăcea mai mult, vorba moale a femeii sau gustul cafelei, mirosul greu de tutun sau haosul din mansarda care mă fascinase încă din primii ani ai adolescenței.

Îți ghicesc, dar fata mea… Că Nineta avea o fată, o fată fără tată, care tăcea ore întregi cu privirea pierdută pe unde nimerea, în tavan, în podea, pe tencuiala mucegăită a pereților sau în vreun colț de cameră, tăcea și uneori zâmbea, dar de cele mai multe ori tăcea și atât, ochii ei goi nu lăsau nici să intre, dar nici să iasă nimic din ei, erau închiși, închiși ca ușile ferecate cu șapte lacăte ale castelelor despre care îi povesteam fără ca ea să le prindă taina sau farmecul, lasă castelele, spune-i de adunare, de scădere, de alea, cine mai are nevoie de povești în zilele noastre? cum cine? mă întrebam eu mirată, lumea toată e o poveste și noi înșine, tot povești suntem, mă miram, dar nimic nu spuneam, învățasem tăcerea de la fata Ninetei, luam manualul de matematică, îl deschideam la întâmplare și începeam să citesc cu voce tare.

Nineta punea apă în ibric și lua chibriturile, știam pe dinafară zgomotul moale al bețigașelor în cutia de carton, după cum știam și sfârâitul bumbului chibritului pe banda de fosfor, mă învioram, luam un creion și mă apucam să înșir pe caietul fetei adunări și scăderi, înmulțiri și împărțiri, însă de gândit nu mă gândeam decât la cafea, Nineta deschidea cutia de tablă și trântea capacul pe masă, capacul se bălăbănea o vreme, dar asta nu conta, important era că între timp se auzea lingurița în cutie, după sunetul ei știam și câtă cafea avea în cutie și câtă cafea punea în ibric, nu punea multă, dar de pus tot punea.

Cinci ori patru – douăzeci, cinci ori cinci – douăzeci și cinci, cinci ori șase – treizeci, fetița își privea absentă degetele picioarelor, Nineta pusese cafeaua la fiert, n-aveam să ajung la cinci ori șapte și cafeaua urma să se umfle, să se ridice până la buza ibricului și să amenințe că o să curgă toată pe aragaz, însă nu curgea nicio picătură – niciodată nu cursese – Nineta o certa plescăind din buze și oprea focul, îi auzeam șlapii târșiți în bucătărie și un început chinuit de cântec, u-la-la-la, mirosul cafelei ajungea până la mine, făcându-mă să uit pe loc tabla înmulțirii.

Atunci mă ridicam în picioare, îmi împreunam palmele și mi le duceam la gură ca pentru o rugăciune, ceea ce poate chiar și făceam, mă rugam să-mi spună mai repede regulile și să începem, cafeaua pentru ghicit nu se bea ca pe apă, nu se înghite lacom și nu se amestecă cu gânduri rele, nu, nici pomeneală – dimpotrivă, se bea pe îndelete, gură cu gură și cu mintea la ce e mai bun în viață, nu știam ce era mai bun în viață, dar îmi puteam închipui – un sac enorm plin cu cafea în mansarda Ninetei sau poate și altceva, nu știam ce – un lucru, un om, un vis – îl simțeam în aer, îl ghiceam în mine, adolescenții sunt îndrăgostiți de dragoste și așa eram și eu.

Puneam ceașca cu gura în jos pe farfurioară și o vreme îmi făceam de lucru cu înmulțirea, însă nu-mi stătea capul la ea, spune Nineta, chiar o să cunosc pe cineva? întrebam cu voce gâtuită, dar Nineta nu răspundea, dădea ochii peste cap și-mi arăta o formă de zaț pe care numai ea o putea vedea – un contur de cerc sau pește, călăreț sau fereastră deschisă – iar eu strigam de bucurie și țopăiam prin toată mansarda, Nineta, o să vin și mâine, fata face progrese la matematică și vreau să începem și împărțirea, dar Nineta nu făcea filantropie, cafeaua era scumpă și fata – proastă – așa că aveam bani pentru ghicit – îmi ghicea, iar dacă nu – sănătate.

Munceam, mințeam și furam, așa că intram în mansarda Ninetei o dată pe săptămână, poveștile ei cu linii formate din patru puncte, cu călăreți și cruci, cu lumânări și diavoli de zaț erau mai frumoase decât toate poveștile cărților, spune Nineta, chiar o să cunosc pe cineva? întrebam și plângeam, nu-mi venea să cred că de fericirea asta mă despărțeau doar cele câteva puncte ale Ninetei – zile, săptămâni sau luni – o nimica toată față de cât așteptasem, așa că așteptam și număram, o zi, apoi încă una și încă una, până în ziua aia nenorocită în care pe fundul ceștii apăruse pasărea, o pasăre albă!, strigase Nineta și strigătul se zbătuse o vreme încercând să scape dintre pereții mucegăiți ai mansardei, după care căzuse greu pe podea, Nineta îmi arătase pasărea și eu o recunoscusem din prima, îi văzusem ciocul și ochii, așa cum îi zărisem și aripile deschise, niște aripi mari, de vultur, i-am spus încet că pasărea era mai degrabă neagră, numai că așa ceva nu se putea, regula era regulă și regula nu te lăsa să amesteci cafeaua cu gânduri rele, pasărea era albă și albă rămânea, ce bine ar fi fost dacă lumea întreagă ar fi ascultat de regulile Ninetei, ce bine ar fi fost, numai că n-a fost așa, pasărea fusese neagră și își întinsese aripile deasupra mea întunecând totul,

miroase a cafea, mirosul vine din paharele ecologice din care își trag oamenii puterea în drum spre muncă – o gură de cafea, un pas mai departe – au apărut manuale de cafea, ritualuri pentru cafea și legende ale cafelei, dar au dispărut și zațul și poveștile, nimeni nu mai întoarce ceașca acum, paharele lungi de carton umplu coșurile de gunoi, iar eu mă duc să le adun, unii aruncă paharul pe jumătate plin, alții îl scurg de nu mai rămâne nicio picătură, însă din coșul meu de gunoi strâng uneori și două pahare pline, cafeaua nu seamănă la gust cu cafeaua Ninetei, dar mie tot îmi place, e poate singurul lucru care îmi mai place, mă sprijin de zid, trag adânc în piept mirosul de tencuială mucegăită și iau prima gură de cafea cu ochii închiși, văd mansarda, o văd pe Nineta și pe fata ei cea cu privirea pierdută, văd ceașca albastră așa cum văd și aburul care se ridică din ea, e abur? e nor? nu știu, nu mai știu, a început iar să plouă, e vară aici și tot ce mi-aș dori mai mult pe lume ar fi să pot să plâng.