Cel mai des pur și simplu visez
că trăiesc iar în Twin Peaks
și toate fetele sunt Donna și Audrey
și Shelly și Norma și Laura Palmer
superbă și moartă în sacul ei de plastic

aud muzica lui Angelo Badalamenti și viața devine îndurabilă
bine ați venit în orașul nostru, bine ați venit la Miss Twin Peaks
niciodată în viața ei nu e Donna mai frumoasă ca Audrey
niciodată în viața lui nu ia bătaie Bruce Lee de la Van Damme

&
alteori visez că morții n-au murit
și mi se întorc toți acasă și eu dorm
cu inima mea secretă deschisă
și morții știu drumul spre inima mea secretă
și mă trezesc împăcat, uneori fericit

&
mai e și toată muzica tânărului Bob Dylan
pe care o aud zilnic
și câteodată chiar o ascult
întocmai ca atunci, la început,
înainte de sfârșitul lumii

când toate străzile erau noi
când toate parcurile erau noi
când toate tramvaiele vechi erau noi
când toate lumânările erau la vii
și noi zburam în fiecare noapte
și zorii ne prindeau sărutându-ne
sprijiniți de zidurile bisericii Kretzulescu
iartă-ne, Doamne, că știam prea bine ce era de făcut

&
dorm cu inima secretă deschisă
și toată muzica lumii dispărute
îmi curge ca un sânge și îmi face bine
anii 1990, 2000, 2010, până la jumătate
toată tinerețea noastră spulberată de trecerea timpului

noi, cei care știam să facem Moon Walk-ul
noi, cei care știam că Galileo
a fost un băiat sărac dintr-o familie săracă
și că nimic nu mai contează când ucizi un om
și tot credeam în dreptate, în bine, adevăr și frumos
și în Tupac Amaru Shakur, unele lucruri nu se schimbă niciodată

noi, cei care am băut Tanita, gustul copilăriei
și am fumat țigări Maro și n-am mai murit
noi, cei care am văzut cum tranziția aia blestemată
blestemată și minunată și neîncheiată
ne distruge orașele, ne devorează familiile
ne alungă prietenii și ne lasă singuri, singuri, singuri

noi, cei care am auzit la radio că solistul formației Nirvana
Kurt Cobain s-a împușcat și așa ne-a fost ucisă și inocența
noi, cei care n-am putut să aflăm niciodată
dacă glonțul i-a intrat în cap sau în inimă

noi, cei care am văzut cum se naște lumea din nou
pe când bătea vântul schimbării
noi, cei care, mulți ani mai târziu, am văzut lumea
cum moare din nou, pentru ultima oară

noi am adunat mai multe lumânări la adormiți
și avem doar trecut, noi, cei care am dansat blues
și am strâns în brațe tinere fete care aveau aripi de înger
și post telefonic fix, noi cei care i-am avut
pe Roberto Baggio și Maradona și Hagi
noi suntem copiii secolului trecut
noi suntem copiii mileniului trecut
și nimănui nu-i pasă și asta
nici măcar nu mai are puterea să ne întristeze

din continentul nostru dispărut
au rămas doar câteva fotografii parțial color
caraghioase și pline de melancolie, cum ajung toate
după ce își face timpul lucrarea și ucide ce era de ucis

noi am dansat în grădini de vară, pe mese de lemn
la malul mării negre și restul vieții n-avea decât să aștepte
și toate acestea au trecut, au trecut
dar au fost, chiar au fost, voi vă dați seama?

&
toți prietenii mei de altădată
sunt acum atât de bătrâni
încât au neveste și copii
și rate la bănci și chelie
și insomnii, îi chinuie colesterolul rău
și nopțile lor nu mai sunt fericite
rar mai au o aventură și fut în Hotel Cișmigiu
mai mult așa, ca gest

rar, când se mai îmbată năprasnic, iau lăutarii de gât
și îi întreabă moșule, îmi cânți un Pink Floyd la acordeon
și lăutarii cântă, cântă, cântă, cântă
moșule, bagă și mie un „Hey, you!”

&
aș fi gata să-mi dau toate viețile
doar ca să nu mai vină dimineața aceea
în care ne-am sprijinit ultima dată de zidurile bisericii
dar acesta nu e un joc pe calculator
și tu nici măcar nu mai zbori
și eu străbat singur orașul
și greutatea vieții adevărate
caută să mă zdrobească
dar nu mă zdrobește

căci uneori eu cobor pe pământ și trăiesc pe ultimul rând
al noului cinematograf Paradiso, mă uit la săruturile pierdute
și nu plâng, nu plâng, nu plâng, nu plâng, nu plâng, am zis

și muzica maestrului Ennio Moriccone mă iartă și
mă salvează și mă vindecă
și nu plâng, nu plâng, nu plâng