Două tinere – machiate, pensate, accesorizate, târând fiecare câte-un troller – se opresc la poalele unui deal. În vârful acestuia se zărește partea de sus a ruinei unui turn construit în stil bizantin, cu o alternanță de trei rânduri de cărămidă la un strat de piatră. Lângă fete, pe o bancă pe jumătate putredă, stă un bătrân. Are un ochi acoperit cu un bandaj negru ca de pirat. Tinerele nu-l observă, dar el le privește cu mare interes. De jur-împrejur zac gunoaie împrăștiate: cutii goale de bere, pungi, sticle de plastic, coceni de porumb, broșuri de supermarket, oase de pui.

– Gata, zice tânăra 1.

– Ce gata, fată? întreabă tânăra 2.

– Gata, am ajuns, tu.

– Unde?

– La castel, tu.

– La castel?

– La castel.

– Nu-l văd.

– Nici eu.

– Și-atunci cum am ajuns, fată?

– Google Maps zice că am ajuns. Deci am ajuns, se bucură tânăra 1 și-și bagă telefonul în geantă.

– Păi și unde e?

– O fi acolo sus. Uite, se vede ceva, tu.

–  Se vede un fucking shit, gen, tu, zice tânăra 2 scrutând vârful dealului printre cele două smocuri de gene false care aproape că-i acoperă ochii. Ne-a dat fatal error maps-u’.

Tânăra 1 își scoate telefonul din geantă și începe să-și plimbe degetele în viteză pe ecran.

– Nu ne-a dat. Aici e, tu, zice tânăra 1 și-și bagă telefonul în geantă.

– Ce, fată?

– Castelul.

– Nu-l văd.

– Nici eu.

– Sigur că nu-l vedeți. Că nu e, spune bătrânul de pe bancă, încet, ca pentru el. Și nici n-a fost. O fi fost biserică. Sau cetate. Sau poate amândouă. Dar castel nu. Castelul l-au inventat ăștia acum, cică să atragă turiști. I-au făcut și „poze”. E plin orașul de poze cu un castel care nu există.

Bătrânul scoate un telefon din buzunar și sună pe cineva care răspunde foarte repede.

– Clasic, zece lei, zice bătrânul și închide telefonul.

Tinerele își scot telefoanele din poșete și încep să-și plimbe degetele pe ecran.

– Tu, loserul ăla de Bossu’ s-a uitat la mine la reel și nu mi-a dat inimă.

– Eu iar mi-am luat hate de la aia care se dă divă.

– Numa’ zece inimi la story-ul de ieri? Și niciun comment?

– Eu am. Da’ tot pe sărăcie.

– De la gene mi se trage. Geta a fost bolnavă. Și ălelalte sunt varză. Le-am zis: vreau și laminare și extensie. Se merge pe volum. Ăsta e trendu’. Alea zic – ok. Eu zic – ok. O arsesem trei nopți la rând în club… m-a luat somnul la salon… și când m-am trezit, ce crezi că-mi făcuseră? Laminare. Fără extensie. Zece sărăcii de inimi și niciun… Pfff, numa’ de la gene.

– Nu e de la gene, fată. E că postăm numa’ din mall și chestii indoor, gen. Instagrammerii se duc în orașe instagrammabile, au locuri wow…

– Și extensii la gene.

O vreme, tinerele se uită în telefoane.

– Ce ne facem cu castelul, fată? întreabă tânăra 2 încercând zadarnic să-și apuce o șuviță rebelă cu unghiile lungi de plastic aflate în prelungirea degetelor. Am venit degeaba până aici.

– Hai să urcăm la turnul ăla, tu.

– Turnul ăla e shit, zice tânăra 2 și deschide demonstrativ telefonul. Uită-te la el. Și uită-te la story la LIL1201. La castel. Cum e castelul? întreabă ea ciocănind cu unghia enormă în ecran.

– Țiplă.

– Wow.

– Mega.

– Vezi?

– Văd.

– Și Theotortoreo a postat de n-șpe mii de ori din orașul ăsta. „One of the most instagrammable small city in the area…” Castelul, conacul, mormântul lui…

– Bullshit.

– Zidurile bizantine arată că a fost biserică. Dar turnul indică folosirea ei și ca post de observație. Pictura – puțină, câtă s-a păstrat – ne dezvăluie perioada construcției: secolul XIII. Am lucrat la restaurarea picturii. Acolo mi-am pierdut ochiul, zice bătrânul și-și mângâie bandajul negru de pirat. Am căzut beat cu el într-un colț de cărămidă.

Cât timp vorbește bătrânul, cele două tinere citesc de zor pe telefoane. Se așază în poziții provocatoare, potrivite poate, pentru o prezentare de modă, dar nefirești lângă gunoaiele înnegrite de muște. Din când în când înțepenesc pentru o clipă, după care se scutură din cap, de parcă ar fi curentate. Scot sunete guturale, urmate uneori de câte un cuvânt.

– Hmm.

– O inimă.

– Wow.

– Pff. Ce loser.

– Ah, oh.

– Numa’ pe filtre.

– Și pe FaceApp.

*

Un bărbat slab, cu chelie lucioasă și un mănunchi de chei în mână, se apropie de cele două tinere.

– Ați venit pentru Instagram? Căutați castelul? Conacul? Mormântul lui…?

– Ah-da, ah-da, se reped ele să răspundă, dându-și ochii peste cap și țuguindu-și buzele.

– Haideți cu mine. 50 de lei pe poză, 100 de lei pe video. La video am frunze care se mișcă, nori, pisici… de-astea. Plus o înregistrare cu sunete specifice, pentru o taxă de 25 de lei: ciripit de păsărele, lătrat de câine. Clopote de la biserică. Tot tacâmul.

Tinerele îl urmează pe chelios într-o casă dărăpănată. Miroase a usturoi și a preșuri ude. Din spatele unei uși se aude televizorul pe știri. Dintr-o primărie de țară de undeva din Moldova s-au furat două calculatoare, un ibric de cafea, un top de hârtie și două borcane cu castraveți murați. În încăperea cu televizorul, o voce gâjâită îi înjură înfundat pe nenorociți.

Cheliosul le invită pe tinere într-o cameră mare cu ferestrele zidite, în care nu e nimic în afară de un linoleum vechi, câteva reflectoare montate în tavan și o perdea întunecată care acoperă un perete întreg.

– Am și cu peisaje exotice. 200 de lei pe poză, 500 de lei pe video. Bahamas, Tailanda. Plaje exotice, elefanți… de-astea. Tot tacâmul.

Bărbatul trage perdeaua. În spatele ei sunt depozitate niște cartoane mari cât tot peretele. Pe primul dintre ele se vede un castel cu patru turnulețe cu acoperiș de țiglă roșie, cu balcoane rotunde, balustrade din fier forjat și mușcate roșii.

– Oh-yeee. Castelul, spun tinerele extaziate.

– Am și cu conacul, dacă vreți. Și cu mormântul lui… Dau super pe Instagram. La mine și-a făcut reels-urile și LIL1201. Dacă n-o știți…

– O știm, se grăbesc tinerele să confirme dându-și ochii peste cap și țuguindu-și buzele.

– Și Theotortoreo – dacă-l știți – tot la mine vine. Mai e un tip în oraș care lucrează în branșă, dar n-are lumină bună. Și fără lumină nu faci nimic. Cum vreți ambientul? Să pară pe la prânz, pe seară? Să știu cum pun reflectoarele. Fac și apusuri. Pe roz, pe mov, depinde cum se asortează cu clienta. Apusul e piesă! la mormântul lui… Pun reflectorul să pice drept pe cruce, juri că e apus adevărat. Dacă vreți video e și mai tare, că am înregistrări cu toaca. Cu clopotele. Cu corul bisericesc. Dă bine acum, de Paște, cu tradiții, de de-astea. La trei comenzi vă fac reducere.

Tinerele își deschid trollerele. Un morman de haine, perii de păr, gentuțe cu cosmetice, pantofi și genți se revarsă din ele. Fetele încep să scotocească, să aleagă, să probeze, să potrivească.

*

După câteva ore, tinerele ies în grabă din casa dărăpănată. Merg cu ochii în telefoane. Se împiedică, se lovesc una de cealaltă. Uneia i se prinde o pungă de tocul pantofului și merge târând-o după ea, fără s-o observe.

– Mi-a ieșit super story-ul la castel, tu spune tânăra 1. Și n-am băgat super multe filtre.

– Cinșpe inimioare și trei comment-uri în cinci minute! se bucură tânăra 2.

– O inimă de la Bossu’, o inimă de la Mateo17, o inimă de la…

– We paid a lot, but it… it… se merită, fată.

– Mai venim. Eu strâng bani pentru un story în Bahamas.

– Tailanda e wow. Elefanții…

Tinerele se îndepărtează vorbind întruna. În spatele lor, pe fundal, se vede dealul cu ruina turnului, cu gunoaiele împrăștiate și banca pe jumătate putredă. Bătrânul e tot acolo. Clatină din cap și se uită după tinere.

– Nenorociții ăștia… Nu fac nimic. N-au reparat o stradă. N-au renovat un monument. Așa zisul castel? Nu mai e din el decât o bucată de turn. Conacul? O grămadă de cărămizi. Mormântul lui…? N-a mai rămas nici crucea. Se dărâmă lumea pe noi. Și tinerii? Nu vin aici decât să-și facă poze cu afișe.

Bărbatul chelios se apropie de el.

– Bune cliente, zice el arătând spre fetele care se îndepărtează. Cică vin și săptămâna viitoare. Vor Bahamas și Tailanda. Poftim.

Cheliosul îi întinde bătrânului zece lei și pleacă. Bătrânul își mângâie bandajul negru de pe ochi, în timp ce în celălalt ochi îi apare o lacrimă.

– Cum ziceam. Nenorociți.