… N-am cum să spun că nu iubesc darurile de Crăciun, șoriciul, mirosul de cozonac și bradul împodobit! 

E chiar tabloul perfect pentru mine și l-aș picta de-aș avea bruma de talent. Nu sunt în situație. 

Deci, le voi păstra pe toate în Crăciunul meu, atât cât voi trai.

Dar ceea ce mă străbate în Decembrie, ba chiar dinainte ( mai ales că Diva tv începe cu filmele de Crăciun), este un anume fior de îndrăgostire. 

E ca și cum în fiecare decembrie mai îndrăgostesc, îmi pierd capul, mi se îngustează mintea, îmi strălucesc ochii, îmi dau voie să n-am logică, uneori nici morală, să fiu senzuală, să dau senzația că ascund o taina mare…                                                     

Îndrăgostită, nu-mi văd decât iubitul, fără lumea din jurul nostru, sunt deconectată de ea și nu-mi pare rău pentru că știu că starea asta de grație durează puțin, iar eu sunt dependentă de ea și o vreau în fiecare an. Nu poți fi îndrăgostit mult timp, că ieși din timp, te pierzi în spațiu, e atât de intens că ți se ard circuitele și nu mai ești concentrat la nimic, dar nici frică nu-ți mai e de nimic…                                                                              

Pe urmă, îmi amintesc de mine în copilărie, până-n școala primară…                                                  

Nu numai că eram lipsita de griji și protejată ( excesiv, ce-i drept!), dar nu știam cuvântul STRES, nici nu bănuiam cât de des îl voi folosi și că-mi va fi ca o a 2- a piele.                     Atunci, nu cunoșteam decât bucuria de a trăi. Eram bucuria de a trăi.                                          

Acum, cunosc tehnici și instrumente pentru a mi-o dezamorți, pentru a mi-o resuscita. Am trăit 20 de ani în comunism și întotdeauna voi asocia Crăciunul cu Lumina, pentru că doar atunci vedeam mai multe sclipiri în noaptea în care existam, la propriu.                  

Crăciunul este, pentru mine, și Victoria luminii asupra întunericului.                                            

Apoi, pe 22 decembrie ’89, Ion Caramitru a strigat, în piața Revoluției – “ vine Crăciunul, se naște Isus pe acest Pământ” – și ăla a fost momentul de când știu eu că fără EL, nimic nu se face și de aia nu suntem singuri niciodată.                                                                                        

Și apoi mai e zăpada, care în copilăria mea era multă, iar azi, o văd din ce în ce mai rar și mi-e foarte ciudă pentru că și de ea sunt îndrăgostită de la Început, ba chiar mai mult, îndrăgosteala de zăpadă s-a transformat în iubire și dor pe viață.                                                       

Când ninge, mă transform și sunt calmă, alta stare de care sunt dependentă.                              

Ninsoarea îmi topește anxietatea și e pace, ca atunci când mă învelea mama cu plapuma ‘a mai pufoasă seara, la culcare.                                                                                                          Să ningă peste mine, peste București, asta îmi doresc cel mai mult anul ăsta și să mă joc cu pudelul meu în zăpadă.                                                                                                                     

Aș vrea să pot lungi decembrie și ianuarie să se numească tot decembrie.                                   

Crăciunul e începutul lumii pe repeat. Viața mea, de la un timp, se numără în câte Crăciunuri mai am de trăit. 

Mă duc să cumpăr brad. 

Mai e puțin și o să zic din nou: “ mai sunt doar 364 de zile până la Crăciun!” .                             

Până atunci, sunt zile și nopți de grație. 

Pentru mine. 

Fie și pentru voi!

Decembrie 2024