… că mare lucru nu e de capul ei. De fapt, ca s-o spun pe-a dreaptă, nu e nimic de capul ei, dar zic, hai, să nu-mi fac păcate, să nu creadă lumea că, doamne iartă-mă, sunt invidioasă. Că nu sunt. Nu sunt, că n-am de ce să fiu.

Că e o leneșă. Nici părul nu și-l prinde ca lumea, cum se cade. Și-l lasă așa pe frunte și pe la tâmple și degeaba și-l adună la spate în cocul ăla, că tot îi mai ies niște șuvițe de-i atârnă pe spate. Păi ce, așa se prinde părul? Nu se prinde așa. Se trage tot de pe față și se leagă strâns, să nu iasă și să fluture peste tot. Păi, ia gândiți-vă, cum face ea o ciorbă? Sau o tocană?

Hai că vă spun eu un secret. Nu face. Nu face nici ciorbă, nici tocană. Nu face nimic. Stă toată ziua și se uită în oglindă, că așa fac astea. Parcă o și văd cum își dă capul pe spate și se schimonosește, dă din gene și zâmbește, ba face pe misterioasa, ba pe importanta… Mai bine ar pune și ea mâna să spele un geam, să dea cu o mătură, în loc să stea ca lepra în mijlocul patului.

Că așa stă, vă spun eu. O vezi imediat că e din aia care zace până la prânz între așternuturi, cu ochii în tavan și nu se dă jos până n-o lovește foamea. Uite la ea că nici o haină ca lumea n-a fost în stare să-și pună, umblă cu cearșaful ăla… Ce v-am spus eu că abia acum s-a dat jos din pat? Asta ca să nu mai zic de treaba ailaltă, că stă ca nerușinata pe jumătate goală, ptiu! eu așa ceva n-am pomenit de când sunt pe lume!

Și sunt de ceva vreme pe lume, vorba aia, mi-am trăit și eu viața, am ieșit între oameni, am cunoscut și tineri și bătrâni și în toate felurile și or fi fost ei la timpul lor mai nebuni sau mai deșucheați sau mai știu eu cum, dar peste una ca asta n-am dat.

Să nu-i fie ei nici pic de rușine, să vină atâta amar de lume să caște gura la ea și ea să stea și să nu-i pese, pune, fato, o bluză pe tine, trage o flanea! că hai, ai obrazul gros, dar spatele e șubred și te trage curentul la șale de te trezești într-o bună zi înțepenită și până acolo ți-a fost. Că așa facem, la tinerețe ne batem joc de sănătate și pe urmă plângem după ea.

Dar ce să-i pese ei? Nu-i pasă de nimic. O sclifosită. Se vede după cum se uită numai în sus, cu ochii ăia adormiți și visează cai verzi pe pereți și pe mine nu dă doi bani, deși eu adun mizeria după ea, eu strâng hârtiile și dau cu mopul, eu șterg praful și am grijă să fie totul lună. Că vin oamenii ăștia și e mare rușinea. Și nu la mine vin; la ea vin, dar uite-o că n-are treabă, stă pe jumătate goală, cu cocul ăla făcut în bătaie de joc, se uită și nu mișcă un deget.

Bine, acum, fie vorba între noi, nici n-are cum să miște, o mai fi și ca ea, uite că asta nu mi-a dat prin cap, cine știe ce i s-o fi întâmplat – că nu scoate o vorbă – o fi avut vreun accident, o fi atacat-o vreun animal, vreun urs, vreun lup – e posibil orice – sau poate o fi fost bolnavă, lumea vorbește, fiecare își dă cu părerea, dar de fapt nimeni nu știe ce-o fi pățit săraca Venus asta de-a rămas fără mâini…