Era o după-amiază apăsătoare de iulie, iar curtea lui nea Mitică Sandu era cufundată într-o apatite molipsitoare. Cei doi soți, Mitică și Savina stăteau pe o bancă la umbra casei, fiecare îndeletnicindu-se cu ce putea, nea Mitică făcea colți la greblă, iar țața Savina torcea un caier de lână laie. Degetele Savinei roteau de mare zor fusul, în timp ce firul subțire se învârtea de jur împrejurul lui, scoțând un sfârâit prelung. La câțiva metri de cei doi septuagenari, grădina atent îngrijită de Savina se toropea sub soarele molatec. Insecte mai mici și mai mari se luptau fiecare pentru câte o picătură de polen, s-o care-n spate mai departe. În aer se simțea neliniștea, iar din cele patru zări apăreau încet încet rotocoale de nori vineții.
Cu pălăria ușor înclinată într-o parte astfel încât să-l ferească de soare, nea Mitică șlefuia cu un briceag colții ce urmau să fie puși la grebla știrbă și din când în când își mai ștergea sudoarea de pe față cu mâneca cămășii. Nimic nu părea să să-i miște pe cei doi soți din armonia lor casnică, când deodată clopotele bisericii începură să bată fără veste. Savina scăpă fusul din mână și își ridică capul peste pălăria lui Mitică de parcă dincolo de acel obstacol s-ar fi aflat ceva.
‒ De ce bat clopotele? Ce-i azi? L-a întrebat Savina pe Mitică de parcă ar fi vrut să-l supună unui interogatoriu incisiv.
‒ De unde să știu eu, Savo? Sunt eu popă? O fi vreo sărbătoare mâine.
‒ Nu-i, că m-am uitat de dimineață, abia vineri e Ilie Tesviteanul.
‒ Ei, dar poate or mai fi și altele. Marina…
Savina a aruncat furca cu fusul și a intrat în casă să verifice calendarul prins în patru pioneze în colțuri pe peretele de la răsărit. Apoi îi strigă lui Mitică:
‒ Azi e Marina.
‒ Macrina.
‒ Macrina e peste două zile.
Mitică și-a dus mâna la ceafă, a ridicat ușor pălăria, discret ca să nu-i cadă, și s-a scărpinat. Apoi și-a mai încercat norocul cu o sfântă:
‒ Atunci, Maria Magdalena.
‒ Nici, Maria Magdalena e duminică.
Mitică a dat din mână a lehamite.
‒ O fi Foca, la ce căldură e…
Savina se întorsese deja în prag.
‒ Foca e după Maria Magdalena. Azi trebuie să fi murit cineva, că nu trăgeau clopotele așa degeaba în miezul zilei, Mitică.
Savina s-a întors la tors, dar cu privirea fixată în pământ căutând să treacă în revistă pe toți muribunzii de ieri pentru care azi ar fi putut sa bată clopotele bisericii. Mitică, ceva mai pragmatic, și-a continuat șlefuitul de colți de greblă fără a da importanță clopotelor. Între cei doi soți s-a așternut aceeași liniște care îi ținuse înveliți până la bătaia clopotelor.
‒ Să fi murit țața Natalița? își întrerupse brusc Savina torsul privind în zare.
‒ Și dac-a murit ce poți tu să-i faci? Te duci s-o speli?
‒ Nu vorbi așa Mitică, femeia aia zăcea de mult.
‒ Așa și? Nu trebuia s-o strângă Dumnezeu? Cât avea de când zăcea la pat, 20 de ani?
‒ 17 ani. Mi-a zis Jana duminică la biserică.
‒ Ei, vezi? Atunci ce mai vrei? Întoarce-te la ale tale că până diseară afli tu.
Și Mitică nu zicea rău. Spre seară vestea avea să circule mai ușor pe uliță, oamenii aveau să se întoarcă de la treburi, de la livezi și cineva tot avea să-i spună ce s-a întâmplat. Însă pentru Savina nu era ușor să aștepte. Odată infestată cu gândul că ceva s-a petrecut în sat, iar ea încă nu știe, era cuprinsă de o mâncărime soră cu iritația. Tălpile o mâncau și trebuia să meargă, limba o mânca și trebuia să vorbească, iar un țiuit în urechi o făcea surdă la orice alt îndemn de a-și căuta de treabă. Pe de altă parte, odată ce afla vreo veste inedită era musai pentru ea s-o spună mai departe, altfel era cuprinsă de aceleași chinuri. Deși la nici un metru distanță Mitică își căuta liniștit de colții lui, el știa ce demoni o muncesc pe femeia lui și nu-i plăceau. Nu pentru că o munceau, ci pentru că nu creadea în ei. Mitică considera că boala nevestii lui era închipuită, o prostie din capul ei care se agravase odată cu înaintarea în vârstă. Așa cum nu credea în superstiții și coincidențe, în legături ascunse, vrăji și alte bazaconii de care mai vorbeau femeile când erau lăsate singure prea mult. Cu coada ochiului observa cum Savina începuse să-și miște piciorul stâng nevrotic și cu blândețe în glas îi spuse:
‒ Să nu te apuce iar nebuneala cu caietul ăla că dacă pun eu mâna pe el ți-l arunc în foc.
‒ Tu vezi-ți de treabă acolo Mititcă, că eu știu ale mele.
Și n-apucă Mitică să mai rostească altceva căci Savina își aruncă de îndată furca cu fusul și se năpusti în casă și apoi în odaie direct la lada ei de zestre, iar de acolo, de sub pături și pânze îngălbenite scoase un caiet gros cu coperți cartonate și filele toate prinse laolată cu un arc. Și acolo, între paginile îngălbenite de timp, Savina însemnase cu un creion chimic toți morții din sat ce au urmat-o pe soacră-sa. Și totuși nu evidența morților era supăaratoare pentru Mitică, ci faptul că nevasta lui, din lipsă de alte preocupații, își dezvoltase un întreg sistem de credințe și superstiții sub forma unui algoritm al morților, mizând pe ideea că nicio moarte nu e întâmplătoare. Găsea deci un înțeles ascuns în spatele morții și astfel, credea ea, putea determina pe baza notelor sale cui i-ar veni rândul să moară. În mod ciudat, până la acel moment nu reușise să facă nici măcar o prezicere aproximativă, darămite corectă, însă nici nu avea cui să împărtășească acest secret. Doar Mitică știa de caiet și considera toată povestea sta o bazaconie: Lasă morții în pace, Savo, că te-or bântui la noapte și iar mi te foiești în pat! Dar Savina nu ceda insistențelor lui Mitică, ba dimpotrivă, se afunda în calculele ei mai abitir. Clopotele trase în după-amiaza aceea o intrigaseră pe Savina pentru că după capul ei, și după calculele din ceaslov, Nataliței încă nu-i venise ceasul. Mai degrabă i-ar fi fost menite lui moș Ion, fratele Nataliței și cel mai în vârstă om din sat. Însă în ciuda venerabilei vârste, de 104 ani, moș Ion nu se dădea învins, încă își cosea iarba din curte, ținea trei găini, un cocoș și două curci și era mai lucid la minte decât mulți flăcăi din sat. La calculele secrete ale Savinei se mai adăuga și credința că un mort îl ia în tovărșie pe celalalt. În cele 40 de zile după moartea unui om, sufletul acestuia se plimbă încă odată prin toate locurile prin care a trecut cât omul a fost în viață și dacă cumva sufletul acelui decedat găsește de cuviință să ia cu el un alt suflet care să-l însoțească pe lumea cealaltă, e liber s-o facă. Astefel că Savina stătea aplecată în acele clipe deasupra caietului său tot socotind la algoritmul său incert fără să mai bage de seamă ce se petrece în jur.
Afară, din cele patru zări, nori mânioși se îngrămădeau să acopere cerul. Zumzetul albinelor din grădină încetă. O adiere timidă răscoli un pic din toropeala acelei zile. Nea Mitică își termină de șlefuit colții și își aduna așchiile. Primi adierea ca pe o binecuvântare divină și își scoase pălăria în fața ei. Își ducea colții într-o mână și așchiile în cealată către șura de lemne. Lăsă așchiile într-un colț laolată cu celelalte surcele de aprins focul. Colții îi puse cu grijă într-o cutie de lemn ce se afla pe o laiță în aceeași șură. Acorda o atenție deosebită fiecărei mișcări, fiecărui pas făcut de parcă n-ar fi vrut să răvășească ceva în calea sa. S-a întors înapoi la banca din fața casei și i-a strigat Savinei din ușă:
‒ Dă și tu o ulcică cu apă și ieși afară! Poate strângem plasa asta de fân din grădină, că e păcat s-o mai ude ploaia.
S-a așezat pe bancă în așteptarea nevestei. Dar Savina era cufundată în caietul ei și nu-i răspunse. Mitică mai ridică odată privirea spre cer să vadă de unde vine ploaia. Și atunci simți un junghi în piept și cum răsuflarea i se întretaie. N-apucă să o mai strige pe Savina, dar își făcu semnul crucii și se prăbuși pe jos în fața ușii. Pălăria îi alunecă de pe cap și se rostogoli la câțiva pași de capul lui. Primul strop de ploaie lovi capul pleșuv al lui nea Mitică, urmat apoi de un tunet zgomotos.
