Te-a trezit alarma, era șapte dimineața, nu ai mai fost treaz la ora asta de când erai la grădiniță te-ai gândit și poate chiar ai zâmbit la gândul acesta, ți-ai făcut micul dejun, deși asta e o exagerare, căci mâncai în fiecare zi același lucru, un bol de cereale cu lapte, și asta pentru că nu trebuia de fapt să faci nimic, nici măcar să tai pâine, ți-ai făcut un nes și apoi un duș fierbinte, era frig și era iarnă și mileniul al treilea abia începuse de câțiva ani, nimeni nu înțelegea nimic din el, neîndoielnic ți-ai pus izmene și o căciulă rusească și așa ai ieșit pe ușă în restul vieții tale. Pe atunci, alarmele nu erau sofisticate, semănau mai degrabă cu sirenele fabricilor din revoluția industrială. Revoluția tehnologică nici nu eșuase, nici nu devenise rafinată. Pe atunci, alarma era doar un sunet oribil menit să te readucă la viață dacă ai fi comis imprudența să mori în timpul nopții.

Te aflai la ceea ce oamenii obișnuiesc să numească jumătatea vieții, dar tu știai foarte bine că de fapt în mai puțin de un an vei fi mort. Oricine știe când a intrat în anul morții și dacă nu recunosc e doar din frică, din lașitate, din superstiție. Chiar și cei care mor în accidente o știu. Chiar și copiii care se sting o știu. Trebuie doar să fii atent la semne. Erai învățat să fii atent din anii în care erai un reporter cât se poate de harnic și chiar talentat.

Anii aceia se încheiaseră de un deceniu. Naufragiul care a urmat s-a numit viață, dar tu știai la fel de bine că e doar un epilog. De fapt, se terminase. Arareori se încheie deodată. Sunt puțini cei care au curajul sau norocul să taie toate punțile dintr-o singură lovitură. De fapt, se întâmplă altfel, se întâmplă așa.

Prima dată, te lasă genunchii. E o durere surdă, te aștepți să-ți pocnească ligamentele, să rămâi fără picioare, să te prăbușești într-un gol care nu se mai încheie. Dar nu e așa. Continui să mergi, doar că treptele sunt deodată prea multe și prea greu de urcat și peste tot unde te uiți sunt doar trepte, așa cum vede acela care are ciocanul doar cuie. Așa că nu mai ieși, dacă nu e neapărată nevoie. Petrecerile te obosesc.