Aveam patruzeci de ani când am murit. O vârstă potrivită. Mă consola ideea că am trăit cât Kafka și mai mult decât Hristos sau Kurt Cobain. Sigur, mai puțin decât Gogol sau Cehov, nu mai zic de Tolstoi, dar nu le poți avea chiar pe toate. Iar acum eram cât se poate de mort.

Atât că, deși eu știam că sunt mort, că am murit în somn – a trecut în neființă dintr-un rău incurabil al cordului, peste noapte, poetul minor și cronicarul sportiv, vestea i-a surprins pe apropiații scriitorului – ceilalți nu păreau să bage de seamă amănuntul și se comportau ca și cum aș fi încă viu, ca și cum aș face în continuare umbră pământului, ca și cum nu m-aș fi dus.

După cel de-al doilea divorț, atingând un anumit grad de maturitate, am hotărât să locuiesc singur. Desigur, prefer compania tinerelor fete cât de des am ocazia. Prin tinere înțeleg măcar studente, să nu credeți că…

Dar tinerele fete de altădată sunt acum doamne care se îndreaptă către menopauză, iar tinerele fete din ziua de astăzi mă tot priveau, și pe bună dreptate, ca pe o fosilă, reprezentantul unui timp mort și, pentru ele, care nu aveau niciun interes pentru istorie sau memorie, inutil. Așa că locuiam singur. Doar eu și o pereche de pești din rasa guppy. Masculul era frumos colorat, femela nu arăta prea bine estetic. Dar în același timp părea mai sănătoasă și până la urmă important e că se înțelegeau între ei și în acvariu era pace, era liniște.
Din când în când, e adevărat, mai rămânea peste noapte la mine o domnișoară și, uneori, chiar și o doamnă. Bine, două, trei, patru doamne. Soții ale unor foști prieteni, nu vă grăbiți să aruncați piatra.

E adevărat, tinerele fete m-au interesat mereu. Mai mult decât tinerii băieți, oricum. Ei nu mă interesau deloc. Miroseau a spermă, erau toți niște onaniști și niște imbecili. Așa vedeam eu lumea, de la etajul cinci al unui imobil cu fix cinci etaje, situat pe Strada Academiei din București.

Mă mutasem aici acum zece ani, cu cea de-a doua (și ultima) soție. Era o casă mică și urâtă, de unde puteam privi curtea interioară a unei cârciumi. Vara, curticica devenea o grădină de vară unde cântau dizeuze lipsite de orice talent și niște terchea berchea veneau să facă stand up. Comedianți de doi bani. N-aveau picătură de umor și nu mă lăsau să dorm.

Uneori, astfel chinuit, nopțile bântuiam pe Calea Victoria ca acea Aurica dintr-o carte pe care o avusesem de citit pentru Bacalaureat, nu mai sunt sigur care anume, probabil că Enigma Otiliei. Și uite că, deși îmi făcusem lungile plimbări în vederea dobândirii unei mai bune sănătăți a inimii, acum eram mort.