— Dezbracă-te!

Silvia îl privește uimită, speriată chiar.

— Ce vrei să spui, Arcadii?

— Ce am spus!

Silvia râde. El se înfurie și mai tare. Are nările mari, de parcă urmează să iasă foc din ele. Are privirea unui taur adus în culmea răbdării. E al naibii de furios și rece. „O fi având o zi proastă…”, gândește ea și încearcă să-l îmbrățișeze. El o izbește cu furie peste fânul întins.

— Arcadii, tu ești treaz? Sigur n-ai băut ceva?

— Ți-am zis să te dezbraci, ori ești surdă?

— Arcadii, mă sperii! O să țip!

— N-o să țipi, sigur nu vrei să te faci de râs în tot satul.

Ea începe să plângă. El se dezmeticește puțin și o îmbrățișează. Își dă seama că dacă o ia cu forța, o să fie rău de tot. Își cere iertare insistent. Și o pupă de-a mărunțelul pe toată fața.

— Bine, te iert, zice ea cu inima înmuiată de vorbele lui aburinde.

O sărută cu patimă. Ea îi răspunde la fel. El trece o mână peste nasturele de la fustă. Silvia nu-și dă seama, e prinsă în valul amețelii. A reușit! S-a descheiat! I-o trage ușurel peste șolduri, apoi peste genunchi. Ea tresare, își dă seama că rămâne cam dezbrăcată. Se uită fix în ochii lui și îi dă de înțeles că nu s-au înțeles așa. El îi zâmbește. Cu tandrețe parcă. Fusta nu mai e pe ea. E alături, făcută boț.

O sărută pe gât. Îi trage cămășuța de bumbac de peste umeri. Umerii au rămas goi. Îi sărută flămând și pe ei. Ea nu mai spune o vorbă. Tace. Sărută. Se lasă în voia lui.

O posedă atent și aprins. Aprins și atent. De parcă ar fi între două stări pe care nu și le poate controla. Dintr-o parte, ar părea că a înnebunit, că nu știe ce face, dar nici n-ar vrea să se oprească. Ea icnește de câteva ori și încearcă să-l respingă, dar mâinile lui o stăpânesc. Gura lui îi oprește plânsul și spaima.

Soarele a apus. Cerul parcă e pătat de sânge. Ca șoldurile ei. Niciodată n-a văzut apus mai urât ca ăsta. Niciodată.

Mirosul de fân proaspăt umple grădina. În fundul grădinii

e liniște. Casa lui Arcadii e dosită, pentru că e în partea veche a satului Plopi. S-au plimbat des pe aici. Mai ales, în ultimii doi ani. S-au îmbrățișat, s-au sărutat flămânzi și îndrăgostiți cum nu era nimeni în satul lor. Nici nu s-a pus în discuție să treacă la o altă etapă a relației lor.

Arcadii era mai mare decât ea. Cu cinci ani. Exact cum e firesc să fie într-o relație. Bărbatul trebuie să fie mai copt la minte, că el urmează să țină pe umeri familia. Așa e legea satului și rar întâlnești să fie soția mai mare. Au doar un singur caz în care soția e cu unsprezece ani mai mare decât bărbatul ei. Această familie e, cu adevărat, un fenomen în Plopi.

Când a venit prima oară în ograda lor, mama l-a privit sceptică: „Acesta nu-i de fata mea…, să-și caute alta!”. Arcadii l-a impresionat pe tata. Era tâmplar și el. Aveau ce să-și vorbească, ce să-și povestească…

— Bărbat mai bun ca Arcadii, nu știu eu pentru Silvica noastră, îi zice soției lui.

— Mie mi s-a părut dubios și fățarnic.

— Cum să-ți faci asemenea părere despre un băiat de treabă?

— Am eu un presentiment.

— Tu iar începi… Pui răul înaintea binelui.

— Măi, Grigore, tu știi una, eu știu alta. Nu e bun și gata.

— Păi, ce? Pe tine vrea să te ia? Pentru tine nu e bun, că-s bun eu. El e pentru Silvica, iar Silvica are alte gusturi.

Au avut doi ani de poveste. S-au plimbat, s-au sărutat, s-au ajutat cu lucrul unul pe altul. Nu s-a pus niciodată problema unei relații înaintea cununiei. Mama lui cânta în strană. Ținea toate posturile și nu încălca legile bisericești. Părinții Silviei stăteau fără teamă. „E băiat de treabă. I-a mers Silviei cu el.”. Erau mândri. Satul îi admira. Erau tineri, curați în fața Domnului și frumoși.

Ce s-o fi întâmplat în seara aceea cu el, ea nu știa. Cert e că, i s-a dat, silită într-un fel, lui. A plâns în hohote. Cerul sângeriu îi provoca o stare de vomă.

„Nu cred! Nu cred! Nu cred!”. Repeta întruna. El i-a scuturat fusta și i-a întins-o.

— Îmbracă-te, să nu treacă cineva pe drum…

Trage fusta pe ea. Nu-l privește. Evită să-l atingă. Dintr-o iubire de vis, s-a trezit, în câteva minute, urându-l de moarte. El încearcă s-o tragă lângă pieptul lui.

— Lasă-mă! Lasă-mă de tot!

— Cred că nu aud bine ce spui.

— Cred că ai auzit foarte bine.

El o privește cu ochii tulburați de un fel de spaimă.

— Eu n-am vrut, Silvica! N-am vrut, înțelegi?

— Atunci, de ce…?

— Petrică…, Petrică…

— Ce loc are Petrică aici?

— Mi-a spus că ai fost a lui. Dar nu, nu, nu… M-am convins! A mea ești! A mea! Râdeau băieții de mine. Râdeau, auzi? Râdeau ca de-un prost. Dar tu ești a mea! Acum le pot spune în față, cu pieptul deschis.

Ea îl privește absentă. Îl urăște și atât. Își scutură fânul din păr, se întoarce cu spatele și pleacă. Soarele a apus de-a binelea. S-a lăsat noaptea peste sat. Ea merge și plânge. Plânge și merge. A pierdut într-o seară totul. Sau poate n-a pierdut decât un prost în care a crezut?

Intră pe poartă. Câinele se joacă la picioarele ei. Îi răspunde cu o mângâiere și ea. Intră în casă. Părinții se uită la ea ca la o stafie.

Silvica tace. Cade în genunchi și plânge.

Ei se uită speriați unul la altul.

— Cred că s-au certat, zice tata, dând din mână ușor. Se mai întâmplă între tineri. Mâine se vor împăca.

— Mamă, tată, eu nu mai sunt fată.

Ei se uită mirați din nou.

— Cum adică nu ești? Păi, ce ești?

— Sunt o femeie, mamă, una folosită!

— Cred că vorbește aiurea, zice mama către tatăl fetei.

— Ia vezi, n-are febră?

Mama îi pune mâna peste frunte, apoi observă cu stupoare câteva pete de sânge pe fusta ei albă cu flori violete.

— Îl omor! Îl omor cu mâna mea! strigă mama din toate puterile.

— Lasă, fa! Că totuna o ia! răspunde tata, parcă nepăsător.

— Silvică, tu îl mai vrei?

Silvica tace și dă din cap a negare. Pleoapele ei sunt pline și grele. În viața ei n-a suferit atât. A fost un copil dorit, iubit,

corcolit și mângâiat.

— O ia, fa! Vă zic c-o s-o ia. Nu-l mai judecați aspru. O fi fost într-un moment în care n-a putut să se stăpânească. Doar se văd de doi ani. N-o să știe nimeni. Îi cununăm și gata. Ce-i de plâns aici? Voi, femeile, umflați mereu situațiile. N-o s-o caute nimeni între picioare, iar el știe ce-a făcut, că-i copt.

Silvia se uită în ochii tatei. Nu sunt ochii pe care-i știe. Și nici ochii care o priveau cu dragoste. Ochii tatei vor să scape de rușinea satului. Tatei îi pasă de sat. Să fie curat în ochii lui. Azi, tata e un străin și el. O doare totul. O dor toate. Mai ales, inima.

A doua zi, tata s-a dus după fân. Silvia și-a aruncat câteva haine într-o geantă, a pus acolo diploma de la școala din sat și dusă a fost. Avea o mătușă la oraș. Acolo o să stea până la admitere, dar în sat nu se mai întoarce curând. Mama a strâns-o la piept, i-a strecurat câteva ruble în buzunar și i-a spus doar atât:

— Silvică, lumea e rea, dar tu n-o băga în seamă. Mergi pe drumul tău și, dacă poți, uită… Că uitarea o să-ți dea speranța zilei de mâine. O să am grijă să ai ruble la timp.

A urcat în singurul autobuz care trecea la ora amiezii prin satul lor. N-a privit înapoi. Nici n-a avut de gând. Știa că mama plânge în băsmăluță. A plâns și ea tot drumul. Un plâns cu care încerca, din răsputeri, să spele toată rana aceea și tot cerul

sângeriu pe care, ar întoarce pământul pe dos, doar ca să-l poată uita.

 

 

ianuarie, 2024

Franța