• Júnior, ia fă-te un pic până la mine.

N-avea ce să urmeze bun după această chemare. Eram încă un junior, deși împlinisem frumoasa vârstă de douăzeci și cinci de ani. Mai puteam să rezist în ritmul în care trăiau ziarele, viață de libelulă, cel mult zece ani, fără accidentări severe. Aveam să ies din redacții tot Júnior și îmi era limpede că nu prind pensia. Nu cunoșteam niciun ziarist care să fi prins pensia. Dă-o în pizda mă-sii de pensie, ce o mai vrea Zeus acum?

Redactorul-șef era mai mult șef decât redactor, să tot fi trecut de când scrisese ultimul articol și nimeni nu-și amintea vreun rând memorabil scris de acesta. Totodată, avea ochi pentru subiecte.

• Ia vezi care e treaba cu chinezii ăștia. Vezi în imprimantă, ți-am dat print acuma. Citești și vii la mine.

Am ridicat foaia și am citit: mai mulți chinezi fuseseră reținuți în sediul ambasadei, acea clădire uriașă din nordul Bucureștiului. Probleme în construcții, li se rătăciseră buletinele. Prudent, am zis:

• Nu cred că e bine să ne amestecăm în treburile interne ale Chinei. Știți ce zicea și tovarășul Nicolae Ceaușescu: Dumnezeu nu există, pentru că dacă ar exista nu le-ar îngădui statelor mari să se amestece în politica internă a statelor mici.
• Și tu vrei să adaugi că nici statelor mici în politica internă a statelor mari.
• Așa vreau.

Și chiar așa voiam, n-aveam niciun chef să mă apuc de o anchetă referitoare la condițiile de muncă ale chinezilor în România. Să fie sănătoși chinezii.

Treaba era că eu treceam drept specialist în China, fără niciun alt temei decât acela că petrecusem o lună, cu șase luni în urmă, la Beijing, în timpul Jocurilor Olimpice din 2008. Asta era suficient să îmi fie trecute în cârcă toate subiectele care puteau să apară referitoare la China. Era firesc să nu vreau să-mi asum chiar toate poverile.

Am ajuns acasă cu puțin înainte de miezul nopții, ca domnișoara Cenușăreasa. Așa trăiam pe atunci, la ziar se cam muncea, iar cine freca duda n-avea decât să urce în carieră. Noi, talpa ziarului, eram cu cârca. Munceam și îmi făcea plăcere. Aveam destule reportaje de făcut, chiar n-aveam timp de chinezii lui Zeus, redactorul nostru șef, mai mult șef decât redactor.

Totuși n-am putut să adorm. Era iarnă, era un frig de te căcai pe tine, nu e o metaforă, la noi la ziar, unul Ghiță chiar s-a căcat pe el. La mine în mahalaua Teilor era un frig de îți venea să faci numai alegeri greșite în viață, să dai cu zambila-n brânză. Știrea nu mințea: chinezii stăteau în curta ambasadei, în niște corturi. S-or căca și chinezii pe ei de frig, ca Ghiță?

Nu puteam să le fac dreptate, dar asta nu însemna că nu era drept să-i ajut. A doua zi am început să strâng bani pentru chinezi, să le luăm de-ale gurii, ce or avea nevoie ei pe acolo. Am strâns puțin, am mers la Kaufland, cu șoferul Pompierul, care așa cum îi spunea și supra-nume fusese pompier înainte să ajungă șofer la cel mai mare ziar din țară. Am luat de-ale gurii. Și chiar când să plătesc am văzut niște reviste Playboy. Superbe, încă existau pe vremea aceea. Încă existau chiar și sâni naturali. Am cumpărat vreo cinci, cu gândul să aibă chinezii, că erau doar parte bărbătească.

– Bă, Júnioare, dar ne lasă ăia să intrăm acolo?
– Pompierule, nu cred că ne lasă. E pământ chinezesc acolo. Ambasada e cu pizda mă-sii. Ține de Beijing nu de noi. Dar le aruncăm peste gard.

• Bă, ce frig e, să-mi bag pula, spuse Pompierul.

Avea dreptate. Și uite că nu reușisem să le iau și haine groase. N-aveam nicio haină groasă în afară de geaca de pe mine și alte două geci mai vechi, pe care le luasem de acasă în niște plase de rafie. M-am lăsat la pulover.

Am ajuns la ambasadă. Chinezii la garduri ne priveau cu ochii mari. Le-am aruncat de toate, mâncare, hainele și la sfârșit revistele Playboy. Un chiot de plăcere a străbătut mulțimea. Erau vreo două duzini de bărbați, toți îmbrăcați neobișnuit de subțire. Se poate spune că le clănțăneau dinții-n gură. Au ieșit ăia din ambasadă să vadă care e treaba, ce e gălăgia asta. Îmi era frig și nu voiam să pățesc întocmai ca Ghiță, i-am zis lui Pompierul să ne cărăm, să-i dea talpă. În urma noastră, chinezii beleau ochii la țâțele, care probabil că erau naturale, și balele lor chinezești curgea peste hârtia lucioasă și trei dintre ei purtau deja gecile mele de iarnă. Rămăsesem ca Akaki Akakovici fără manta, dar în mașina Pompierului era cald și până la primăvară nu mai erau decât șase săptămâni. Și oricum mai aveam un palton pe care nu-l mai îmbrăcasem din liceu, revine ea moda.

• Bă, Júnioare, și tu ce faci acuma, te-au lăsat chinezii în curul gol? N-ai și tu o haină?
• Am, dar acasă.
• Hai să te duc acasă, să te îmbraci. Nu te-ai gândit?
• M-am gândit la chinezi.
• Tu ai minte multă, dar nu e toată bună, bă, băiatule.
• Pompierule, nu-ți ascund că am și inima mare și pula și mai mare.
• Hai, ne-am dat dracu’.
• Ce or face chinezii acuma, or fi apucat și ei să facă o labă în corturile alea improvizate sau i-or fi și săltat?
• Eu de unde să știu, Júnioare, cum le-o fi norocul.
• Noi ne-am făcut datoria. Și ține minte vorba asta, Pompierule: Dumnezeu nu există pentru că dacă ar exista nu le-ar îngădui statelor mari să se amestece în politica internă a statelor mici. Și nici statelor mici să se amestece în politica internă a statelor mari.
• Ce dracu’ zici, mă, acolo?
• Eh, îți ziceam ceva din tovarășul Nicolae Ceaușescu. M-a predispus vizita asta la chinezi.
• Bă, ce bucuroși erau, le făceau ochii în cap ca la lupu’ din desene animate.
• Ce vrei, bă, de când n-or mai fi văzut și ei o țâță…

Pompierul se uită în oglinda retrovizoare, apoi mă privi cu coada ochiului și zise:

• Ai dat și haina de pe tine de prost ce ești. Tu n-o să ajungi bine, bă, băiatule, n-o să mori la tine acasă, Júnioare.
• Ce ziarist moare la el acasă?
• Ai și tu dreptate.

Și aici s-a instalat tăcerea și am mers mai departe, târându-ne prin șirul de mașini de pe Barbu Văcărescu. Pompierul nu mai avea nimic de spus și nici eu nu mai puteam îmbunătăți clipa. Era iarnă, aveam douăzeci și cinci de ani și credeam că va veni  primăvara.