În noaptea groaznică ce mă cuprinde,
Miresme de fantasmă-mi dau târcoale
Și tremur mi se plimbă-n corpul rece
Și văd strigoi plimbându-se pe-afară.
Trecând pe lângă cimitirul Bellu,
Observ cum pâcle-acoperă atmosfera,
Se mișcă umbre-n fumul des dansează
Și-o doamnă-nvârte-n mâini ușor umbrela.
Șocată de priveliștea macabră,
Leșin chiar la intrarea-n cimitir,
Când mă trezesc în juru-mi o armată
De-actori, poeți ce mă privesc în șir:
Un moment de tăcere lung se-așterne
Și ochii unor morți ce-au înviat,
Pe mine ațintiți atâta vreme
Din corpu-mi o statuie au sculptat.
Moroii ca nebunii-ncep a merge,
Haotică mișcare-n cimitir,
Nu știu ce fac, nu știu ce-o să urmeze,
Iar păru-mi ridicat stă fir cu fir;
Fantasmagoric dans pornesc strigoii
Și mă-nspăimântă felul cum se mișcă,
N-am pomenit ca morții să-mi danseze!
Un ritm ciudat al ielelor imită.
Năucă ascult bocete cu descântec,
Ocean de țipete și vorbe repezi
Și-mi pare că treptat pornesc un cântec,
Povești îmi spun: „De oameni să te lepezi!
Acum din astă lume faci tu parte,
Aici fii să auzi ce vrem să-ți spunem!
Va trebui să ne joci astă carte,
Până la zori cenușă iar rămânem!”
Învolburate prafuri mă-nfioară,
Și-n aer se ridic-o siluetă,
Cu brațele-i asupra-mi mă înconjoară
Ochi albi, nuanța pielii violetă;
Privighetoarea adorată cântă,
O Hariclea Darclee cu paloare,
O „Vai,mândruță, dragi n-avem” răsfrântă,
Deși morbidă, vocea-i răpitoare.
Din neant aud un cânt vechi și ilustru
Și-apare-un fantomatic trup firav,
Al Mariei Tănase glas maestru,
Harului său auzul meu i-e sclav.
Oh, Pasărea Măiastră-a României!
Cu rochii lungi și-n ochii-ți foc arzând,
Mă înclin și slăvesc a ta măreție,
Te-ai dus, dar pari mai vie ca oricând!
În urma cântului dulce-al Mariei
Survine-un bocet lung și infernal,
O plânge în disper și-adorație,
Cu dor nestăvilit și parental,
Geniul Bogdan Petriceicu Hașdeu
Pe Iulia Hașdeu, unica-i fiică
Ce-n piept avea o inimă de leu,
Creator gigant într-o făptură mică;
Uimind cândva poetul de rondeluri
Recitând cu talent și dibăcie,
Boala i-a nimicit a vieții focuri,
Soarta necruțătoare-a vrut să-i fie.
Atras de simțământul unor genii,
Prin umbre tulbure din cimitir,
Ochii-mi continuu treji și în neliniști
Privesc un domn ce ține-un trandafir:
Un Alexandru Macedonski palid,
Năluca-i parcă mă satirizează,
M-ascund sfios de după o statuie
Și resemnată-n șoc văd ce urmează:
Titani ai poeziei românești
Mihai Eminescu și Caragiale,
Poeți sacri cu aure regești
Se-afundă-n vorbe dure și rivale:
Le adresează ferm lui Macedonski,
De-a vieții controverse mânioși,
Mă doare-auzul și-mi atacă ochii…
Deși-n polemici, îi slăvesc pe toți!
A umbrei jocuri brusc își schimbă cursul,
Tot ce s-a arătat a dispărut,
Din ceruri cade scânteind luceafărul,
Răsare-un Eminescu străvăzut:
Oh, Eminescule, slove de-amor
Mi-au povestit prin spirit romantismul,
Chipu-ți de înger, glas liniștitor,
Ești întruparea titlului „Poetul”!
Al României astru creator,
Iubeai cu foc, iubirea-ți fu respinsă,
Ai plâns pe-al florilor de tei covor,
Inima de tristeți îți fu atinsă!
Și cine să priceapă cel mai bine
Durerea unui geniu neînțeles,
Decât cel ce s-a comportat ca tine?
Actor purtat pe aripi de succes,
Adrian Pintea…
Nobilul actoriei românești,
Un domn galant ce suflete-a atins
Cu-al său talent, cu-al său devotament,
Cu a lui înzestrare ne-a surprins.
Apare și dispare-a lui stafie,
Recită-n treacăt numeroase stihuri,
Se joacă-n cimitir o umbră vie,
Îi piere chipul veșmântat în roluri.
În negură apare ca un spectru,
Chemat de-a cimitirului povești,
Regizorul Sergiu Nicolaescu,
Din lespezi iese-n gesturi nefirești.
Se freamăt-un strigoi dârz și sihastru,
Se-nalță pe deasupra la cavouri
Un nour negru c-un cadavru-albastru,
Iar gemetele-i se pierd în ecouri.
Miros de putregai ticsit în aer,
Mi-e simțu-nfricoșat scârbit de moarte,
Începe să rostească ca un vaier
Cuvinte scoase parcă dintr-o carte.
Păpușarul cinematografiei,
De-o popularitate neîntâlnită,
Creează neînduplecat scenarii,
Deasupra spre stafii mâini își agită.
Și se frământă tot ce e fantasmă,
În jocuri groaznice și dansuri sumbre,
Din morți se simte-o stranie mireasmă,
Viu putrezit ce s-a pierdut în umbre.
Se plimbă trist scheleții printre cruci,
Regizori degerați, poeți apatici,
Actori ce se agită-n dans năuci,
Creatori în interpretări dramatici.
Prin gloata de morți vii care dansează
Printre mausolee, stă pierdut
Sebastian Papaiani, fascinează
Privirea-mi dornică de joc mai mult.
Stahii-nspăimântătoare vin spre mine,
M-apucă și m-azvârlă-n dansul lor,
Șocată-nspăimântată și-amețită
Eu tot nu pot să înțeleg ce vor.
O-armată de actori, poeți, regizori,
Care m-au răscolit o noapte-ntreagă,
Și-au spus oful până să piară-n zori,
Un om ca mine-au vrut să-i înțeleagă.
Amețită după noaptea macabră,
Leșin pe undeva prin cimitir,
Când mă trezesc în juru-mi o armată
De-actori, poeți care dispar în șir…
Privesc în gol ciudat obișnuită,
Trista lumină parcă mi-i alungă,
Tulbure, dar plăcut înmărmurită,
Survin gânduri într-o tăcere lungă:
… Doamne, câte comori îngropi aici?
Parcă să-i văd nu vreau să mă opresc!
Suflete-n zei umani singuri, strașnici,
Cavouri nume grele-adăpostesc.
… Plimbându-mă prin Cimitirul Bellu,
Ce liniște cuprinde atmosfera!
Înstrăinat de corp parcă mi-e suflul
Și-o doamnă-nvârte-n depărtări umbrela…