Aveam un cireș sub fereastră. Când înflorea, mă aplecam peste pervaz, îmi făceam cu mâinile un fel de paravan în jurul ochilor, să nu văd nimic altceva decât ce încăpea între ele. Nu vedeam decât flori. Flori albe care umpluseră pământul și urcau încet spre mine. Până atunci nu văzusem niciodată ceva mai frumos decât cireșul ăla înflorit.

Probabil nu era doar frumos, ci și mirosea frumos. Dar asta doar îmi închipuiam. Nu m-am apropiat niciodată de el. Cât țineau florile, cireșul era plin de albine și mie mi-e frică de albine. Dar asta cred că nici nu mai trebuia să-ți spun. Probabil știi deja. Un psiholog mi-ar spune de unde-mi vin fricile astea. Dar eu nu mă duc la psiholog. Oamenii n-au nevoie de așa ceva, mi-au spus-o ai mei de sute, de mii de ori. Psihologii sunt mofturi. Pretexte pentru ăia care nu vor să muncească. Care vor să fure. Să se ascundă.

De când mă știu pe lume, am vrut să mă ascund. Aș fi vrut să mă fac mic într-o margine a pervazului, să-mi fac din palme un paravan în jurul ochilor și să mă uit la cireș toată viața mea. N-am putut. Nu m-am putut face mic. Iar de uitat la cireș, n-am avut cum să mă uit mai mult de câteva minute.

Ce faci, iar ai încremenit cu ochii pe geam? nu mai pierde timpul, că mâine ai test la matematică, peste două ore vine profesorul de pian, pe seară ai de repetat la chineză și nu-ți mai rămâne decât o oră pentru planșa la biologie, ce faci, n-auzi ce-ți spun? N-auzeam. Aplecat peste pervaz, cu palmele de jur-împrejurul ochilor, mă pierdusem în florile albe de dedesubt. Ia să văd eu, la ce caști tu gura, ce-ai văzut? a zis mama și s-a lipit de mine. S-a uitat în jos și n-a văzut nimic altceva decât florile de cireș. Nu e nimic acolo, la ce te tot uiți? Nu i-am răspuns. Am plecat de la fereastră. M-am așezat pe scaun și am deschis cartea de matematică.

Dar ea n-a plecat. S-a uitat și s-a tot uitat, iar după o vreme, îngrozită, m-a întrebat dacă mă uitam la flori. Oare era posibil așa ceva? Oare eram în stare să casc gura la prostii din alea? Ca fetele? Ca toți ciudații? Sau aveam de gând să mă fac poet? Pictor? Pierde-vară? Cariera mea nu era în direcția aia. Carierele oamenilor serioși nu sunt acolo, în flori și prostii. Să pun mâna să deschid cartea de matematică. O deschisesem. Era plină de flori albe.

Oare cum de nu le văzusem niciodată până atunci? Doar cireșul înflorea în fiecare an. Poate nu mă uitasem pe fereastră. Poate întorsesem capul în partea cealaltă când trecusem pe lângă el. Poate mă gândisem mereu la altceva. La ce? Nu știu. Nu știu la ce m-am gândit toți anii ăștia.

După ce i se scuturau florile, se umplea de cireșe. Nu le mânca nimeni. Cireșul era într-o curte interioară, iar în blocurile din jur nu mai era niciun copil în afară de mine. Într-o dimineață am întins mâna și am luat o cireașă. Era mare, lucioasă și roșie-roșie. Cireșele sunt pentru păsări. Noi ne putem cumpăra de la magazin, câte vrem. În plus, cele de la magazin sunt controlate. Există echipe întregi de experți care le verifică și le dau bun de consum. N-am zis nimic, am lăsat-o să vorbească, așa cum făceam de fiecare dată. Bun de consum? Aia ce mai era? Iar de verificat, cum le verificau? Și pentru ce? Puteau fi stricate? Otrăvitoare?

Am ținut cireașa de codiță și am ridicat-o în sus, ca pe-o floare. Codița nu i-a putut suporta greutatea și cireașa s-a pleoștit. Am aruncat-o lângă alee. Când m-am întors de la școală era tot acolo. Nu se atinseseră de ea nici păsările, nici furnicile, nici viespile. Poate avea dreptate mama, poate era otrăvită. Am luat-o de jos și am băgat-o în gură. Am crăpat-o cu dinții și am închis ochii când i-am simțit sucul dulce. Așa se simțea moartea? M-am așezat pe treptele din fața blocului și-am așteptat să mor. Nu mai stătusem niciodată pe trepte, un băiat civilizat nu avea voie să stea ca golanii, știam clar asta, dar dacă tot muream, nu mai conta. N-am murit. Poate nu era de ajuns o singură cireașă… Am scuipat sâmburele, am cules un pumn de cireșe și le-am mâncat pe toate, așa fără bun de consum, necontrolate și nespălate cum erau. Apoi m-am dus acasă, mi-am făcut temele, am citit ceva în plus la istorie, am repetat la chineză, mi-am făcut exercițiile la pian și câteva pagini suplimentare la matematică.

Anul ăsta au venit doi oameni în salopete verzi și au curățat cireșul. Era bătrân, au spus. Oare întinerește dacă-l ciuntesc? Atunci de ce nu se curăță la fel și oamenii? Din cireș au mai rămas trunchiul și patru crengi groase. De sus de la mine, pomul semăna cu o mână neagră, strâmbă, carbonizată. N-a mai înflorit. Dar n-a murit de tot. Din loc în loc, i-au crescut smocuri de frunze.

– Mai ai cafea? am întrebat-o.

Mi-a făcut semn spre coșurile de gunoi din jur. M-am ridicat de pe bancă și m-am uitat în toate. Erau goale. M-am întors, m-am așezat înapoi lângă ea și n-am mai spus nimic. În lumina care ne întindea umbrele până pe alee, corpurile noastre semănau cu două crengi negre, carbonizate.