Coconul

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Din tăcerea, întunericul și din aburii de ceai care învăluiau bucătăria la amiază, Laura își construise, de una singură, un cocon. Și încă nu-l isprăvise. Încă îi mai era frig, încă mai ieșeau la iveală amintiri dintr-o copilărie târzie dar totuși supusă, când găsea cadouri sub pernă de la un bărbat care o săruta pe frunte, încă mai vorbea cu voce tare ca și când el, bărbatul, ar fi întrebat-o ce-ai făcut azi? și ea i-ar fi răspuns, uite, ce să fac, de dimineață am văzut doi porumbei care se giugiuleau în cireșul din fața geamului nostru. Apoi, unul dintre ei a zburat până la geam și de aici l-a chemat și pe celălalt, dar celălalt n-a mai venit. A zburat în altă parte. Sigur că n-a trecut decât o zi, dar poți să știi cât înseamnă o zi pentru un porumbel? În rest, am făcut ceva de mâncare și-apoi… Tăcea.

Uneori, Laura asculta pașii lui tolăniți pe stradă, număra frunzele cireșului până ce el ajungea în scara blocului și stătea nemișcată până când auzea strigătul cheii în ușa de la intrare, cheile aruncate pe masă, șireturile care zgâriau parchetul, haina cu parfum de mentă și sare, am venit, clipoceala ochilor ascunși sub pleoape și mereu pe fugă, liniștea. Și-apoi, dimineața, pe același drum, cu ochii înroșiți de somn, parfumul, haina, șireturile, cheile, am plecat, cireșul îi numără pașii, liniște.

Dar o chemaseră la teatru. Repetau la Pinocchio și ea avea să joace rolul zânei. Îi plăcea să știe că cineva avea nevoie de ea, deși asta însemna sfârșitul veșniciei sub care înnoptase vreme de patru ani, cât nimeni nu simțise dorința să o vadă, nici pe scenă, nici în afara ei. Și teatrul, și bărbatul care mai înainte obișnuia să o sărute pe frunte, o păstraseră ca pe un dar al unei rude îndepărtate, deschis numai pe jumătate și păstrat din teama unui viitor mai sumbru, în care vor fi început să aprecieze totul, chiar și lucrurile de care n-ar fi crezut să mai fie vreodată nevoie. Laura înțelegea, înțelegea totul. Cui nu-i e frică de un astfel de viitor? Poate doar tinerilor, dar cine mai e cu adevărat tânăr? Ieri, în drum spre repetiții, văzuse ultimul tânăr. Se pieptăna și râdea sub ochii încercănați, căzuți în telefon. Numai când peria îi trăgea șuvițele spre tâmple, băiatul își arunca ochii spre tavan și Laura putea să le prindă nebunia și s-o deseneze în creion, pe marginea textului, sub forma unei acolade care se încheia abia când ajungea acasă și începea să lucreze din nou la cocon. Dacă ar fi născut un băiat, probabil el ar fi avut acum vârsta acelui tânăr. Dar n-a fost să fie și vremea a trecut sau dimpotrivă, a stat pe loc, ea a ținut vremea în loc, din egoism, și pentru asta ar trebui să-și ceară iertare timpului, bărbatului care mai înainte obișnuia să o sărute pe frunte, cireșului, părinților, copiilor născuți și nenăscuți, să o ierte cu toții că s-a născut bătrână, dar n-a vrut să moară.

Se uita pe fereastră și număra frunzele cireșului. De dimineață și până seara mai căzuseră trei frunze. De ce o chemaseră la teatru acum, când așteptarea morții devenise mai firească decât viața, când la ora șase era deja întuneric și îi venea să urle? Nici măcar nu avusese timp să-și termine coconul. Apoi, din cireș se mai desprinse o frunză și imediat se auzi ușa de la intrare și cheile plictisite, aruncate pe masă.

Nu se ridică să-l întâmpine. Odată cu anii, se mișca tot mai puțin, de parcă se ferea întruna să nu spargă ceva, să nu deranjeze, să nu își dea seama și alții că ea e un bizon smuls din natură, izolat de turma lui undeva prin vitrine și pus, uneori, să umble pe scenă. Cum să fie ea o zână? Zâna cea frumoasă, care îl ajută pe Pinocchio să devină, dintr-o păpușă de lemn, un băiețel adevărat, zâna care îl învață că nu e bine să minți, zâna care dă viață, mama. Nu, un om de bună-credință nu poate să vadă, într-o piele de bizon, ce a fost cândva promisiunea verii doldora de iarbă, mirosul nevinovăției, sângele proaspăt și plăcerea de a fi sănătos și vânat de ceilalți. Nu, draga mea, aici e vorba de cruzime, ar fi vrut să-i spună regizoarei. I-a zis, în schimb, suflețelule, când am auzit c-o să joc în Pinocchio, eu m-am gândit c-o să fiu balena care-l înghite, inima mea, nu zâna cea bună. Au râs cu toții, și regizoarea și ceilalți actori, deși vorbise cât se poate de serios. Dar Laurei îi plăcea să facă oamenii să râdă, pentru că oamenii închid ochii atunci când râd și nu mai au timp să-l vadă pe cel care îi face să râdă.

Ochii Laurei se închideau rar și numai spre ziuă, când simțea că s-a trezit Dumnezeu și poate răsufla ușurată. La ora aceea, se împăcau toate prin casă, lustra din sufragerie cu ochii ferestrelor, ușile care trosniseră toată noaptea cu șuieratul caloriferelor și bocetul țevilor, prosoapele aspre cu ceafa ei rotundă și apoasă ca un pepene, respirația bărbatului care odată îi lăsase daruri sub pernă, cu perna din cealaltă încăpere, unde își odihnea el acum țeasta căruntă. O respirație străină, pe care o confunda uneori cu respirația ei și asta o făcea și pe ea să adoarmă. Și mai erau pereții, pereții mereu somnoroși, pașnici, grizonați și sensibili la orice oftat, pereții aceștia n-o lăsau niciodată singură. Și, bineînțeles, coconul. Spre ziuă, adormea în brațele coconului.

Dar abia se înnoptase. Bărbatul care mai înainte obișnuia să o sărute pe frunte închisese ușa dormitorului în urma lui. Laura auzi, pentru o vreme, niște ecouri amestecate, voci încălecate de bărbați și femei, apoi se făcu liniște. Ar putea să meargă în camera lui. Dormitorul ei i se pare deodată străin, fereastra care bate spre șantier aruncă în fața patului, pe fotoliul mușcat de un câine mort, lumini reci, de neon, iar luminile se îmbracă în fantome și întrebări. Așa că își pune în urechi cerceii pe care i-a găsit, într-o dimineață, sub pernă, pe vremea când împărțeau același dormitor. Ce-o să-mi spună dacă mă vede? Ce-ar spune despre mine dacă i-aș mărturisi că voi juca o zână? Eu, o zână. Eu, care vara stau întinsă pe canapea, cu toate ferestrele deschise și cu prosoape sub sâni. Eu, zâna cu pulpele albe, date cu pudră de talc, zâna cu ochii verzi care se lipesc peste tot, ca mucegaiul. Vor râde cu toții, vor râde toți în afară de el, pentru că el n-o să vină să mă vadă. Nici la premieră, nici niciodată. Pentru că nu sunt bună, pentru că…Doamne, îmi mișună gândurile prin cap ca șobolanii. Doamne, câte ore să fi trecut din noapte? Dacă aș avea cu cine să vorbesc. Doamne, trezește-te, Doamne.

Dar până să apuce Dumnezeu să se trezească, când pe orbita cefei i se uscaseră și ultimele picături de transpirație, Laura auzi o voce. Și-apoi încă una.

-N-o să-ți iasă rolul ăsta în veci. Te-ai uitat în oglindă?

Laura și-a înfipt unghiile roase în prosopul de sub ceafă.

-Cine ești tu? Din prosop curgeau lacrimi ca dintr-un ochi îngrozit, de copil.

-Uite-te în oglindă.

-Nu vreau să mă uit.

Ce rost avea? Oglinzi erau peste tot, din ochii tuturor se întorcea către Laura aceeași compătimire pe care i-o aruncau, în scârbă, toate oglinzile pe care le întâlnea. Dacă ar fi putut, le-ar fi acoperit pe toate cu un cearșaf, ca la mort. Nu e și ea tot un mort? Poate că tocmai în clipa asta murise și de aceea vedea în fața ei o bătrână îmbrăcată într-un cocon de tul. Bucățile de grăsime din jurul gâtului îi cădeau bătrânei peste albul veșmântului ca niște țurțuri.

În brațele ei, se ținea cu dinții de lobul urechii stângi un copil cu maxilarul și coatele ascuțite.

-Ești frumoasă, mami. Ești cea mai frumoasă.

Din felul în care vorbea și din strâmbătura dinților, copilul era știrb și din gură îi ieșea un cercel de aur.

-Taci din gură, se răsti la el bătrâna. Acum eu vorbesc.

Apoi, îndreptându-și țeasta pătrată și albicioasă către Laura, îi spuse:

-Ești grasă, proastă și n-are nimeni nevoie de tine. Sau de iubirea ta. Ai crezut-o pe țiganca aia când ți-a spus că tu o s-ajungi pe scenă, să bucuri sufletele de copii. A uitat să-ți spună că tu n-o să ai copii.

Și ochii pleoștiți, uriași ai bătrânei, ce semănau cu două pere coapte, aproape că se umpluseră de zeamă și Laura crezu că din ei va începe să curgă un plâns batjocoritor, ascuțit, animalic. Dar copilul se grăbi să-i înghită lacrimile.

-Ba da, mami, ba da, spuse el. Eu sunt un băiețel adevărat, n-o mai asculta pe babă, uite, eu chiar sunt un băiețel adevărat.

-Pinocchio? Eu sunt zâna cea bună, eu sunt…

Laura simți cum frica îi coboară din trup și odată cu ea toată carnea, toate măruntaiele ce-i înghesuiau sufletul se risipiră și își auzi propria voce așa cum și-ar fi dorit mereu s-o audă, mai puțin tremurată, mai puțin uscată, mai albastră.

-Ești pe dracu să te ia. Ești o vrăjitoare. D-aia doarme ăla dincolo. Când v-ați…

-…ultima oară? Stai liniștită, e călit, arătă spre copil și îl trase de breton. Copilul rânji cu toată gura, mândru de cunoștințele sale.

-Nu știu cine ești și ce vrei de la mine.

-Dar el știe la ce piesă repetă marea actriță?

-Aha, plescăi baba și clătină din țurțurii de grăsime și din țeasta pătrată.

-Dispari! Dispari din fața mea!

Frica se întorcea și Laura simțea cum i se dilată pielea.

-De când te știu, belești ochii ăia de parcă ai văzut în copilărie un drac și ți-a rămas groaza întipărită pe față, spuse baba. Ah, chiar ai văzut.

-De unde știi?

-Eram acolo.

-Și eu eram, mami. Eu sunt un băiețel adevărat. Mai ții minte? Ne făceam că suntem băieței adevărați, dar nu eram. Doar ne puneam jucării în chiloți. Dar acum uite, sunt un băiețel adevărat.

-Te-a întrebat cineva ceva? Baba îl plesni cu palma peste gură și-i smulse încă un dinte de lapte. Copilul nu spuse nimic. Nimic nu părea să-i provoace durere. În schimb, continua să roadă cercelul din urechea bătrânei ca pe un sfârc.

-Ia zi, mai ții minte cum arăta dracul, zâna cea bună?

Baba juca dintele copilului în mâini. Deodată, și-a crăpat gura cu două degete și Laurei i se păru o adâncitură plină de nămol. Baba era și ea știrbă. Numai din loc în loc mai răsărea câte un dinte de lapte. Cu cealaltă mână, și-a pus dintele copilului în partea de jos a gingiei. Văzând nedumerirea de pe chipul Laurei, bătrâna începu să râdă. Un râs înfundat, care scârțâia, se împotmolea în sughițuri și-apoi scârțâia din nou.

-Eu sunt tu, draga mea, eu nu sunt altcineva, decât tu, rostea bătrâna printre sughițuri.

Mâinile Laurei curgeau de la tâmple în jos, ca o smoală, topind în urma lor cerceii.

-Cerceii, dă-mi cerceii.

Și-a ridicat privirea și a văzut cum băiatul scoase din gură cerceii din urechea babei și-i potrivi în urechile sale, mari ca două pâlnii de ceai.

-Dă-mi cerceii, sunt cerceii mei.

-Mami, eu sunt un băiețel adevărat?

-Da, mami.

-Mami, mă iubești?

-Nu te iubește.

-Tu să taci, să taci! răcni Laura și se ridică din pat, lovi fotoliul cu pumnii și cu pernele, acoperi cu cearșafurile ude oglinda șifonierului, fotoliul și veioza, trase draperiile cât să nu se mai certe întunericul de-afară cu cel din casă și într-un final se trânti înapoi în pat, ca un bizon doborât la pământ de un vânător ascuns. Te iubesc. Te iubesc.

În cameră nu se mai auzea nimic, în afară de respirația ei. Întinse mâna și găsi cerceii sub pernă. Probabil că bătrâna și copilul se topiseră în căldura războiului. Laura își trase deasupra capului un prosop și murmurând o rugăciune mută din buzele încrețite, începu să-și înnoade coconul din tăcere, întuneric și aburi.

Ușa de la dormitor se deschise și de sub marginea prosopului, Laura zări două picioare de bărbat ca două trunchiuri de cireș și de undeva din răgușeala lemnului, auzi o jumătate de întrebare:

-…ce-ai?

-Nimic, se ivi din pat un izvor de voce subțire, aproape de copil. De copil adevărat. Repetam.

-Poți să repeți mai încet, te rog?

-Închid ușa.

-Noapte bună.

În geam se foia deja lumina, semn că Dumnezeu urma să se trezească. Laura adormi.

Cristina Țane

Cristina poate fi citită și AICI.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: