N-aveam părul foarte lung, de-abia dacă-mi ajungea până mai jos de umeri, fetele spuneau că ăla era păr mediu și tot la fel zicea și coafeza când îmi cerea banii pe tuns, păr mediu, da? întreba cu vocea aia a ei scârțâitoare și mie-mi venea să urlu și să-i răstorn pe jos stativele cu perii, piepteni, foarfece, mașini de tuns, ondulatoare, clame și fixative și să-i spun că nu, nu, nu! părul meu era oricum, numai mediu nu era. „Mediu”, ce cuvânt nenorocit! un cuvânt pe care îl îndesam cu furie sub toate cuvintele pe care le știam, iar dacă eram obligată vreodată să-l folosesc, îl smulgeam de-acolo și trăgeam de el din toate puterile, încercând să-l fac, ori mic, ori mare, numai mediu să nu rămână.

Că nimeni nu voia chestii medii. Povești medii, visuri medii, păr mediu. Ar fi trebuit să mă tund scurt sau să-mi las părul până la fund, cum îl aveau colegele mele, dar cum să fac așa ceva? Eram scundă și grasă, dacă mă tundeam aș fi avut capul ca o minge, sigur m-aș fi pomenit strigată Maradonna, Planeta, Ceapă sau Biloi, iar dacă-mi lăsam părul lung aș fi părut și mai bondoacă, probasem odată la coafor o perucă cu păr lung de plastic și arătam ca un dop cu trenă, ca un pitic de circ, iar eu nu voiam să arăt nici ca dopurile și nici ca piticii, eu voiam să fiu frumoasă ca Anna Karenina, ca Julieta sau ca Scarlett OʹHara, dar cum? Cum?

Preferam să uit că aveam față, corp și păr, nu mă uitam niciodată în oglindă, însă uneori mă vedeam în vis, eram slabă și cheală, îmi admiram țeasta netedă și mă minunam de culoarea ei ciudată, roz-gălbuie, alteori mă vedeam înaltă și cu părul lung, un păr care mă acoperea până la călcâie, mă învârteam învăluită în firele alea subțiri și mă credeam fericită și poate în momentele alea chiar eram, râdeam și visam, cineva mă mângâia pe obraz și-mi spunea să las capul într-o parte,

iar eu chiar așa am făcut, am stat în dreptul ferestrei, mi-am lăsat capul într-o parte, părul meu mediu a atins masa, ar el, amestecând înfrigurat culorile mi-a spus, rămâi așa, nu te mișca, după care s-a apucat de pictat. Peste vreo jumătate de oră, când se dusese și soarele și răbdarea mea, am văzut pe șevalet un milion de fire de aur, unele erau întregi, altele erau făcute din linii, dar cele mai multe erau din puncte, o pânză fină ca cea de păianjen acoperea tabloul și îi trecea dincolo de margini, se întindea pe podea, se urca pe picioarele mele, ale mesei și ale celor două scaune, șerpuia pe pereți, se încolăcea în jurul ferestrei ca să iasă apoi cu totul prin geam, să umple trotuarul și strada, să se întindă pe deal, pe iarbă, pe tufe și pe copaci și să alunece dincolo de ceea ce se putea vedea, să prindă din urmă soarele care se dusese deja pe partea cealaltă a lumii,

nu mai văzusem niciodată ceva așa de frumos, am rămas cu ochii la pânză și cu gândul la părul meu, părul meu mediu, rușinea rușinilor, urâțenia urâțeniilor îl făcuse pe el să picteze minunea aia,

mi-a spus să fac o piruetă iar eu m-am cutremurat, să fac o piruetă? eu cu picioarele mele groase, cu burta aia umflată, cu grația mea de sac de cartofi? nu, nici prin gând nu-mi trecea să fac piruete, piruetele erau pentru fetele slabe, cu talie subțire și picioare lungi, nu pentru grăsane ca mine, mi-am zis, dar el mi-a pus o mână pe umăr și m-am pomenit dintr-o dată răsucindu-mă, îmi auzeam bubuiturile înfundate ale călcâielor pe podea și respirația greoaie, lasă capul pe spate, mi-a spus, iar eu l-am lăsat, l-am lăsat și m-am învârtit încă o dată și încă o dată, acum lasă capul într-o parte, a zis, iar  eu l-am lăsat și am continuat să fac piruetă după piruetă, eram ușoară și subțire, făcută din mii și milioane de fire de aur, unele întregi, altele din linii și altele din puncte, eram pe rând balerină, zână, fluture și trestie, dar în toate astea eram și eu, eu cea cu picioare groase și burtă umflată, eu cea care l-am auzit deodată spunându-mi, trebuie să-ți lași părul lung.

Mi l-am lăsat. Mi-a crescut repede, mi-a ajuns la jumătatea spatelui, apoi în dreptul a ceea ce ar fi trebuit să fie talia dacă aș fi avut așa ceva, după care mi-a trecut de fund, ai păr frumos în lumină, îmi spunea și picta în timp ce eu stăteam ore întregi nemișcată în fața ferestrei, înnebunită de bucurie că-i plăcea părul meu care nu mai era mediu, ci lung și frumos în lumină.

Am început să-l apăr. Să nu i se întâmple ceva. Să nu se strice. Să nu se despice la vârf. Să nu se decoloreze. Să nu-mi facă vreunul vreo glumă proastă, să nu-mi pună gumă în el sau să-mi taie vreo șuviță. O vreme l-am purtat împletit. Apoi mi l-am îndesat sub o căciulă neagră de-a lui taică-meu. Și am sfârșit prin a-mi face coc. Mă pieptănam, îmi făceam o coadă în vârful capului, înfășuram părul în jurul elasticului cu care legasem coada, după care prindeam totul cu agrafe. Uneori ieșea perfect, alteori îmi mai scăpau niște șuvițe care se insinuau parșive pe lângă gât și obraji. Le adunam imediat. Degetele învățaseră mișcările pe dinafară. Și părul știa pe dinafară cum urma să fie răsucit. Dacă cineva mi-ar fi legat mâinile, cocul s-ar fi făcut singur.

Ani de zile l-am purtat, iar de desfăcut nu l-am desfăcut decât pentru el. Încă-l mai port. Și nici eu nu mai știu câtă vreme a trecut de când nu l-am mai lăsat să alunece în lumină.