Conversație cu o bomboană

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

― Mi-aduc aminte perfect fotografia asta, Lucico. Încă nu m-a lăsat memoria la nouăzeci și trei. Am mintea lui tata. El era brici și la nouăzeci și opt, când s-a prăpădit. Aprinde și celălalt bec și vino lângă mine, îi zâmbi bătrâna asistentei bătând pe pat de câteva ori, cu degetele ei firave, pe care abia mai stăteau două verighete. Hai aici.

Camera înaltă, cu mobilă veche, păstra amintirile în fiecare colț. Fotoliile largi, soba de teracotă, măsuța de cafea vegheau ultimele zile ale Marcelei Zanguropol. Casa părea încremenită într-un oraș în care nu se întâmpla nimic. Oamenii lăsaseră trecutul să ațipească prin aceleași locuri.

― Eram în vizită la verii noștri, Alexandrina și Victor Vernescu, începu ea. Și cum stăteam noi de vorbă în sufragerie, Victor și Polimen al meu discutau despre cum luase Nadia Comăneci zece pe linie la Jocurile Olimpice din Montreal, iar eu cu Alexandrina vorbeam despre nepoatele noastre, dacă nu cumva era deja prea târziu să fie date la gimnastică. Deci îți dai seama că era în ’76, când Andreuța avea șase ani. Și o auzim pe asta mică a noastră vorbind pe culoar. Bunică-su a ciulit urechile și ne-a făcut semn să tăcem un pic, să prindem conversația. Ușa de la sufragerie avea geam de la clanță până sus, și deasupra lui era prinsă o perdeluță, știi cum se purta pe vremuri. Ea vorbea pe mai multe voci. Așa copil talentat n-am mai văzut. Teatru trebuia să facă. Ar fi ajuns o mare actriță.

Verii ăștia ai noștri aveau o casă mare, dar ce zic eu mare, numai unul dintre coridoare avea douăzeci de metri lungime. Pe o parte erau camere, pe cealaltă parte erau ferestre mari, ce dădeau în curte. Cât de luminoasă era casa aceea. Cât de multe flori erau în grădină. Munceau mult la ea, dar merita. Mergând pe hol credeai că treci pe lângă dalii, crizanteme și tufe de trandafiri.

Ea a tot mărșăluit cât timp am stat noi de vorbă. La început am ținut ușa deschisă și o mai vedeam trecând. Ba mergea cu pași mari, ca un soldat, cu mâna dreaptă la tâmplă, de parcă ar fi avut un chipiu, ba dansa ca o balerină și ne făcea câte o piruetă în dreptul ușii. Dacă știi cutiile alea muzicale – când răsuceai cheița, pornea muzica și o balerină începea să danseze. Așa se învârtea și ea. Și avea un păr blond-blond, nu știu pe cine moștenise, i-l strângeam în două codițe și îi prindeam două pompoane. Toate culorile îi cumpărasem. Pompoane de mătase în formă de trandafirași. O splendoare. Și cu ochii ăia mari, îți spun, era o păpușă.

Lucica se ridică să tragă draperiile și dădu drumul la căldură. Se lăsase seara. Deși era octombrie, se simțea frigul.

― Ce crezi că se întâmpla? Lucica împinse bărbia în față și ridică sprâncenele așteptând. Ei bine, Andreuța vorbea cu o bomboană. Pe un scrin înalt, cu multe sertare, parcă-l văd, pentru că și eu îmi doream unul la fel, lucrat fin, din lemn de trandafir, era o bomboană. Da, dragă. O singură bomboană. Nu era în vreo cutie, era ultima probabil, iar cineva o pusese pe scrin, în hârtiuța ei albă, ușor încrețită. O fondantă. Ea nu ajungea să o ia decât dacă se ridica pe vârfuri. Și noi am auzit toată discuția, prăpădindu-ne de râs. Îți dai seama că nu mai știu ce zicea, dar era tare amuzantă. Tu crezi că eu vreau să te mănânc? Nu, nu vreau. Am mâncat suficient. Am și eu acasă, iar dacă nu am, îmi ia mamaia de la magazin. A ținut-o așa minute în șir. Mama mi-a spus să refuz mâncarea când mergem în vizite, să fiu educată, politicoasă. Nu e frumos să mănânc prin străini, am discutat asta. Numai la ziua lui Robert am avut voie. Am avut și cartofi prăjiți, și sendvișuri, și tort. Dar acum nu pot, înțelege-mă. Acum chiar nu am voie. Că nu m-a tratat nimeni, e ca și cum aș fura. Andreuța nu fură. Lucica râse acoperindu-și gura cu mâna dreaptă și făcând semn bătrânei să se oprească.

― Îți dai seama ce ar fi lins-o. Ar fi înghițit-o pe loc. Cui nu-i plac dulciurile? Era un copil, măi Lucica, dar de atunci era ambițioasă.

*

După înmormântarea Marcelei, nepoata ei a venit să vândă casa.

―  Da, doamna Lucica, așa e, bunica mea arăta fotografia asta cu mine oricui avea răbdare să-i asculte și povestea. Deși nu e clară, mai ales că e alb-negru, se vede scrinul și apar și eu din profil. Nu a inventat nimic drăgălașa de ea. Așa a fost, cum spuneți. Mi-aduc aminte ziua aceea. Toată dimineața m-a aranjat pentru vizita la familia Vernescu. Ce ar zice mamă-ta dacă te-ar vedea cu părul încâlcit și neprins cum trebuie? Stăteam o veșnicie nemișcată până îmi prindea părul. Avea mereu niște funde, niște clame, bentițe, zorzoane pentru diferite ocazii. De aceea cred că îl port lung și acum, deși multe femei de peste cincizeci de ani preferă să-l scurteze. Mi-l îngrijesc pentru că m-a obișnuit. La școală mă trimitea cu anumite culori la bentițe, când ieșeam la joacă îmi făcea o singură coadă, iar la începutul anului școlar mă lua cu ea la coafor să mă tund și eu, ca să am breton.

Bomboana despre care îmi spuneți că v-a povestit nu știu dacă era fondantă. Îmi amintesc însă că vorbeam singură sau inventam povești mai tot timpul, deci nu-i exclus să fi făcut la fel și atunci.

Știu bine scrinul, pentru că unchii mei l-au avut toată viața. Și la aniversări sau diverse ocazii când merg în vizită la verii mei, mă uit la scrin cu nostalgie. Mobila aceea este o avere în vremurile astea. Ei au păstrat multe tablouri și obiecte deosebite. Au recondiționat șifoniere, mese, scaune și nu vor să le vândă sau să-și ia vreo prostie din pal de la IKEA.

Când eram mică, mergeam și mai des în vizită la ei, dar în acea zi știu că nu erau acasă, probabil îi luaseră părinții, iar eu mă plictiseam teribil. Dacă n-am bătut coridorul acela de zeci de ori pe puțin… Era așa de lung, că oboseai până ajungeai în partea cealaltă. Avea în capăt o oglindă mare de tot și un balansoar. Iar între două camere mai era o oglindă, dar mai mică. Când treceam prin dreptul lor, dădeam spectacol. Cântam cu ochii în ochii mei. Îmi dădeam capul pe spate, mă învârteam, mă uitam peste umăr, mă maimuțăream în fel și chip. Țineam pumnul drept strâns, ca și cum aș fi ținut un microfon și cântam din melodiile de la ABBA. Știți formația, haideți, că erați tânără. Mamma Mia, Mamma Mia. Mai aveam ceva și de la Boney M. Ma Baker. Ma Baker. Făceam și niște figuri de gimnastică în show. După un timp, am adăugat în spectacol câteva mișcări de dans, dar pierdeam microfonul, adică îi dădeam drumul, pentru că răsfiram degetele. Atunci am trecut la profesioniști. Am luat o lingură de lemn, vopsită în negru și cu desene pe ea. Mama o ținea în vitrină, o luase din RFG dintr-un concediu. Și pe aia am făcut-o microfonul de scenă. O puneam cu atenție la loc, că era greu să dau gemulețul la o parte și mereu mă gândeam să nu-l sparg.

Așa, ziceam despre casă. De la intrare făceai stânga să ajungi la camere. Cum ajungeai pe coridor, pe stânga era o ladă de zestre, apoi un dulap lung, din lemn de trandafir – și el cu o oglindă pe una dintre uși, după care măsuța cu telefonul cu disc, mai țineți minte, nu, telefoanele alea? Imediat după el urmau scrinul, un congelator foarte voluminos și alte corpuri de mobilă. Tot peretele din stânga avea ferestre foarte mari. Sufrageria în care se primeau vizite era exact în fața scrinului.

Știu că nu atingeam nimic fără să cer voie. Bunicul meu era militar, m-a crescut cu fluierul în gură. Asta da. Asta nu. Acum. Înainte. Stai. Ce aș mai fi rotit eu discul de la telefon, dar chiar nu mi s-ar fi permis. Cât despre mâncare, nici dacă era pe masă vreun platou, nu luam fără să-mi facă bunica semn din ochi că mi se permite. Se apleca la urechea mea și-mi spunea Îți explică mamaia acasă. Și acasă îmi spunea ba că nu erau fragede cornulețele, ba că sifonul nu ar fi fost bun pentru mine sau că era prea ațoasă carnea și că îmi va face ea mie toate poftele, să nu tânjesc după nimic de la alții. Aiurea, erau niște mâncăruri grozave, te hrăneai numai dacă le miroseai, dar ea zicea că în vizită trebuie să mergi sătul, să nu faci impresie proastă.

Pe lângă fotografia asta cu mine, mai avem câteva din aceeași zi. Una din sufragerie și mai multe din grădină, de sub meri. Alea sunt cele mai frumoase. Erau toți mai tineri decât sunt eu acum. Cred că în următorul an au emigrat ai mei în Australia, iar eu m-am dus la începutul liceului. Nu regret, vă dați seama. Ne-a mers bine. Și totuși, o vară ca aceea nu am mai avut de atunci.

Laura Stanciu

Laura poate fi citită și aici.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: