Întins pe patul de moarte, Veron încerca din toate puterile să-și tragă la lumină fața îngropată între cearșafuri și să vadă, oare avea să se întâmple ca în cărțile sfinte? oare chiar aveau să vină îngerii să-l poarte spre ceruri și dacă da, avea să le simtă atingerea aripilor? doamne ce prostie, s-a gândit Veron, o viață întreagă râsese de lumea de dincolo, de iad și de rai și acum, la sfârșit, începuse să viseze la îngeri,
poate o luase razna sau poate nu, în cameră, pe unul dintre scaune tocmai se așezase o fată cu păr lung de aur și aripi albe prin care se strecura lumina, o lumină nepământeană în care Veron părea deja că se scufundă, încet, ca într-un vis cu aripi moi pe care muribundul ar fi dat orice să le simtă fie și numai cu vârful degetelor, doamne ce prostie, s-a gândit Veron, peste câteva minute, ore sau zile urma să moară, cum ar mai fi putut el să plătească pentru o mângâiere?
iar îngerii nu pot fi cumpărați, îngerii vin în lumea noastră doar pentru a ne aduce dragoste și nu cer nimic în schimb – îngerii intrau plutind în cameră și se așezau în tăcere pe scaune – înger după înger – alintând aerul cu aripile și răspândind o strălucire în care pereții, dulapul, cearșafurile și chiar îngerii înșiși își pierdeau contururile, așa că în cameră nu se mai vedeau decât inimile celor veniți de pe lumea cealaltă să le aducă dragoste muritorilor, niște inimi uriașe, săpate parcă în marmură și împărțite în mii de cotloane burdușite cu dragoste,
Veron încerca din toate puterile să-și tragă la lumină fața îngropată între cearșafuri și să vadă dacă inimile îngerilor erau făcute din același aluat ca cele ale oamenilor, iar la prima vedere cam așa stăteau lucrurile, oare putea să fie adevărat că îngerul de lângă fereastră purta în cămăruțele scobite ale pieptului un Lamborghini, un Harley și o ruletă de cazinou, iar cel din dreapta – o vilă pe malul mării și un butoi cu cocktail,
Veron reușise să-și ridice puțin capul pe pernă și vedea mai bine, numai că de oboseală și de uimire, puterile începuseră să-l lase de tot, lumina se transformase în umbră și toată strălucirea de mai devreme prinsese să bată în negru, zâmbetul fetei cu părul de aur i se strânsese într-o mască sinistră care aducea a cioc încovoiat, iar aripile i se întăriseră ca niște zale,
muribundul se ridicase și mai mult pe pernă iar acum cuprindea totul cu privirea, în cameră se lăsase întunericul și printre bătăile zăngănitoare de aripi se zărea din când în când lucirea câte unui cioc negru care înhăța ceva, dispăruseră tablourile, serviciul de tort și cel de cafea, paharele de cristal și cuțitul de vânătoare, dispăruse dulăpiorul pictat manual și masca din Veneția, începuseră să dispară și scaunele, iar din îngeri nu mai rămăsese nici urmă, corbi negri se îngrămădeau de jur împrejurul patului, tropăiau, se înghionteau, se loveau cu ciocurile încercând – dacă nu să-și scoată ochii sau măcar să-și smulgă unul altuia ceva pene –
dar ei nu pene, ci lucruri căutau, unul mai puternic a scos de sub aripa altuia mai pipernicit o pereche de coarne de cerb, dar pipernicitul nu s-a lăsat, le-a ținut strâns, s-a apărat cu ciocul și a zburat pe ușă afară agățând în trecere o balerină de porțelan și o fructieră cu picior înalt, doi corbi mai mici și-au luat zborul cu hainele de înmormântare ale lui Veron, în timp ce alți câțiva s-au apucat să desfacă dulapul scândură cu scândură, nu mai rămăsese mare lucru în cameră, după cum nu mai rămăsese mare lucru nici din cameră, corbii rupeau cu ciocurile bucăți de zid, așa că din tavan începeau să se prăbușească bârnele, iar în pereți se căscau găuri mari prin care intra soarele,
un corb zburlit a aprins o lumânare, mirosea a mort și a tămâie, dar mortul nu de tămâie, ci de vin avea chef, îngerii plecaseră în lumea lor lăsându-l singur cu lumea asta, a cărei boală numai cu altă boală se putea vindeca, doamne, ce prostie, s-a gândit Veron, după care și-a băut vinul și s-a dat jos din pat, corbii începuseră să-și albească aripile și să-și topească clonțurile în zâmbete, ce mult se bucurau că-și revenise Veron, era o minune cerească, dar nu! acum el nu trebuia să se obosească și în niciun caz nu avea voie să bea vin,
numai că Veron a râs și a mai cerut un pahar cu vin, apoi încă unul și încă unul, între timp apăruseră tablourile, serviciul de tort și cel de cafea, paharele de cristal și cuțitul de vânătoare, apăruse dulăpiorul pictat manual și masca din Veneția, ba chiar, pe măsură ce corbii își luau zborul începeau să apară și scaunele, se înșirau goale de-a lungul peretelui, câte un scaun pentru fiecare pahar băut de Veron în cinstea fiecăruia dintre corbii pe care bărbatul știa că nu avea să-i mai vadă niciodată în camera lui.