O regăsi pe Corina la fel cum era în anul acela, foarte tânără și foarte frumoasă. Și totul se întâmplă la fel ca prima dată, se gândi că s-a trezit într-un joc pe calculator sau într-un vis de-al lui Nietzsche, dar lăsă lucrurile să se petreacă. Parcă era chiar mai bine decât în amintire. Tinerețea.

Ce ar trebui să facă mai departe, să spună altceva, să se comporte altfel, să facă alte gesturi, să aleagă alte cuvinte, să întrerupă firul istoriei trecute și să scrie alta, nouă, triumfătoare. Nu făcu nimic din toate astea, lăsă pur și simplu lucrurile să vină și să plece. Poate că era mai convingător în arta iubirii, pentru că avea, de fapt, cu douăzeci de ani în plus și se trezise în această reluare din întâmplare. Nu știa, nu mai știa ce să creadă. Se gândi și se tot gândi ce ar trebui să facă, când anume și de ce s-au rupt legăturile cu Corina și dacă ar putea ca a doua ciornă să fie altfel, altfel, altfel.

Corina se ghemuise la pieptul său și el continua să se gândească, doar îi zâmbea, ca să o asigure că totul e încă bine, totul e acum și totul e frumos. Ațipi.

Când se trezi, văzu că toate dispăruseră. Corina dispăruse. Anul 2003 dispăruse. Se trezi într-o cabană din munți și înțelese: se afla cu zece ani mai târziu. Era încă tânăr, cu spatele drept, frumos, genunchii nu îi zvâcneau, n-avea nici burtă, nici chelie, se simțea viguros, se simțea puternic, se simțea invincibil. Avea treizeci de ani.

Știa ce urmează. Era aici pentru o întâlnire a unei companii private din industria energiei cu presa. Și tot aici avea să o cunoască pe Ruxandra, care avea să-l conducă pentru o vreme, pe toate cărările spre paradis, și apoi să-l alunge din rai, ca și cum raiul n-ar fi fost pentru unul ca el. Avea poftă de răzbunare.

Totodată, nu voia să piardă timpul. De-ar avea măcar o zi cu Ruxandra, așa cum era atunci, la început, neatinsă de viața adevărată, când încă nu trăiseră nicio zi împreună și totul era posibil. Poate că ar fi putut rescrie măcar această poveste. Dar cum să o rescrie. Ce era de făcut? Ce să facă? Ce să spună? Să tacă? Să nu o abordeze la cina festivă care urma? Să nu o ducă în camera ei? Să nu facă sex cu această femeie care avea subțirimea unei căprioare și perversitatea Marianei-Cur-de-Fier, legendara curvă a Galațiului tânăr de odinioară? Ochii ei albaștri, de gheață, zâmbetul formal și înspăimântător de asistentă a lui Goebbels, toate se întorceau acum în capul lui și el stătea pe graniță incapabil să se ridice în capul oaselor și să ia o hotărâre.

Fusese frumos cât durase, dar nu durase îndeajuns. Nouă luni. La sfârșitul cărora nu i se născuse niciun fiu, nicio fiică, doar durere, o durere atroce în inimă, de care s-a vindecat greu după ce a băut enorm, prostește, răzbunându-se pe ficatul personal, care era nevinovat. Dar tot ar fi dat acolo, pentru nimic în lume n-ar fi ratat ocazia de a retrăi o noapte cu Ruxandra. Și chiar așa, Corina unde dispăruse și ce mama mă-sii însemnau toate acestea, de ce i se mai dădea o șansă acolo unde irosise prima dată și cum și ce ar fi putut face să nu irosească și a doua oară? Mai era ceva de făcut? Ce? Se simțea un zar în mâna unui Dumnezeu barbugiu. Se rostogoli spre marginea patului și sări în picioare, cu un salt de panteră. Avea nevoie de toată puterea pe care o putea găsi în oasele sale de treizeci de ani. Ruxandra era insațiabilă. Își amintea nu fără plăcere că făcuseră o dată sex șase ore, iar el își închipuise că fusese dragoste. Erau nouă numere. Niciodată, nici înainte, nici după aceea, nu mai ajunsese la asemenea performanțe în așternuturi. Îi rupsese Ruxandrei inclusiv patul din vechea ei casă bătrânească din Buzău. Ruxandra de la Buzău, ce nemernică delicioasă, iar acum urma să îi cadă din nou în brațe. Ce să facă, totuși, cu acest cadou? Era un cadou. Cine își bătea joc de el și de ce? Socoti că nu mai contează, își simți steagul înălțându-se, era pregătit pentru bătăliile ce vor urma. Și cum o vrea Dumnezeu, barbugiul, sau alt Dumnezeu, ceva mai îndurător. Înainte!

Își aminti deodată și prostia ei adorabilă, care o făcea să râdă ca proasta-n târg la vorba înainte, că înainte era mai bine. Nu știa ce anume îi provoca râsul spontan când auzea aceste cuvinte, simți pe limbă gustul ei dulce, de miere divină și sângele îi dădu năvală în obraji și nu doar în obraji. Avea din nou treizeci de ani, era bărbat și putea – chiar putea? – să o ia de la început.