Când se trezi, bărbatul văzu în calendarul de deasupra patului că e anul 2003, începutul secolului. Se trezi în vechea sa cameră, în apartamentul părinților săi dintr-un oraș de provincie, care trăgea de ani de zile să moară, dar uite că nu mai murise.

Încercă să se ridice în capul oaselor și constată că se mișca neobișnuit de iute, nu avea nicio durere. Nu îl doreau genunchii, coatele, coloana, nu-l durea nici măcar capul, era ca și cum ar fi întinerit peste noapte mai bine de douăzeci de ani. Doamne, ce bine! Începu să fredoneze “Thank you Lord” de Bill Fay și chiar simți cum înăuntrul său încep să zboare păsări migratoare, necunoscute. Clipa de grație, firește, nu dură, ce durează într-o viață de om?

Așa că se năpusti către baie, era singur acasă. Probabil că părinții lui erau la serviciu, la școală, erau profesori de matematică.

Se trezi, deci, singur și tânăr și oglinda îi arăta un chip copilăros. Nu mai avea nici barba aceea albă ca a lui Bobby Fischer în anul morții, părul îi era din nou negru și strălucitor. Se putea socoti superb și chiar așa se și socoti.

Își simți ceafa puternică și nu doar atât: peste el năvăli o erecție glorioasă, de care se ocupă deîndată, fără pic de milă.

Bărbatul acela eram chiar eu, așa că, isprăvind cu erecția glorioasă, am spus cu toată puterea de care m-am simțit în stare:

– Ce pizda mă-sii înseamnă treaba asta?!

De fapt, trebuia să am patruzeci și doi de ani, divorțasem o dată, ceea ce era sub media generației mele, dar continuam să trăiesc în casă cu fosta nevastă, ne înțelegeam acceptabil și chiria era oricum scumpă. Nu ne vorbeam aproape niciodată. Treceam nepăsători unul pe lângă celălalt, ca și cum nu am fi fost căsătoriți unsprezece ani, ca și cum nu îi știam cele mai întunecate secrete, ca și cum nu îi cumpărasem Procto-Glyvenol din farmacie.

Nu aveam copii, din fericire. Aveam patruzeci și doi de ani și nici nu mai știam de câți eram mort.

Futeam de obicei prin hoteluri, în special în Hotel Cișmigiu, dacă aveam bani. Dacă n-aveam bani, pe la femei pe acasă.

Dar asta se întâmpla totuși rar, cum era și firesc pentru un bărbat de vârsta mea. Nu aveam curaj nici să mă sinucid, nici să îmi trăiesc viața, ce să mai trăiești? Lăsam zilele să curgă și aia era.

Lucrasem în presa scrisă, dar presa scrisă era și ea moartă de nici nu mai știam câți ani, așa că de atunci trăiam din colaborări. Trăiam cu ziua. Iar acum treaba asta – m-am trezit tânăr, în putere, în loc să mă trezesc și eu, ca domnul Gregor Samsa, transformat într-un gândac. Care, chiar așa, ce morții ei însemna?

Vorbisem cu voce tare, iar vocea mea suna grav, parcă vorbeam cu vocea lui Uzzi, de la formația BUG Mafia, Uzzi, cel mai bun poet de stradă și hip-hoper din România după revoluția din decembrie 1989.

 

• Pula mea, am zis. Pula mea!

Nici măcar nu îmi veni să-mi verific telefonul, rețelele sociale nici măcar nu existau în 2003 sau oricum eu nu auzisem de ele, dă-le în căcat, că oricum erau un căcat.

2003, coiță, încă rupea pe rime Eminem. Viața era toată offline. Paradisul pierdut. Alt Eden rătăcit, ca toate celelalte.

Mi-am revăzut deodată și vechiul telefon mobil. Un Nokia puternic. Mi-a venit să îl arunc pe geam, doar ca să mă bucur că n-a pățit nimic.

M-am uitat la mesaje și am văzut că îmi scrisese Corina. Corina! Corina, Doamne-Dumnezeule!

Nu mă mai gândisem la Corina de atâta timp, iar, uite, acum mă trezisem în 2003 și aveam un mesaj de la ea.

În cealaltă viață mai era puțin și începea 2025, deja începuseră reclamele la Tuborg Christmas Brew și la PRO TV pregăteau caseta aia bună cu “Singur acasă”, Ștefan Bănică Junior, care trecuse de mult de cincizeci de ani, își dregea vocea să cânte de Veta în Concertul de Crăciun, pișa-m-aș pe obiceiurile românilor să mă piș.

Serios, ce căcat de vis e ăsta?! Unde am ajuns? Se toarnă o continuare la “Singur Acasă”? Sunt pe PRO TV? Sunt la camera ascunsă?

Nu am răspuns scurtului mesaj scris. Am încercat însă să mă gândesc la ultimii douăzeci de ani, m-am gândit la bani, la bitcoin, la acțiuni la apple și la boul ăla portocaliu de Trump, pe care americanii, cei mai proști oameni din lume, abia ce-l realeseseră să îi ducă mai rău în prăpastie.

• Pula mea, mai bine aș fi notat toate numerele câștigătoare la loterie. Pula mea!

 

Nu le am notat. Nu le știam. Jucam mereu aceleași șase numere: 7, 16, 23, 27, 28, 36. Nu câștigasem niciodată mai mult de treizeci de lei.

 

Cu timpul, treizeci de lei ajunsese să coste un pachet de țigări. Nu mai fumam, dar orișicât.

Deodată am știut. Am știut ce zi era asta. Era 20 iulie 2003. Peste trei zile voi împlini din nou douăzeci de ani. Așadar, ai mei nu erau la școală. E vacanță. De aia e așa de cald. E vară, bă!

Și mi-am amintit, mi-am amintit totul: chiar era vacanța de vară, ai mei plecaseră într-o tabără școlară în munți, eu aveam aproape douăzeci de ani și astăzi aveam să fac dragoste cu Corina.

 

Pizdă, frate, bucurie. M-am simțit din nou străbătut de o erecție de armăsar, dar nu m-am mai ocupat de ea. M-am gândit la un prieten de-al meu  care întrebat la ce se gândește răspundea mereu: la chinez. La care chinez? Un chinez mic, zicea el mai departe. Ce chinez mic, mă? Un chinez mic, mă gândesc la el, cum crește, acolo, la el, în China. Ești nebun? Nu cred că sunt nebun, ia uite, crescu mare chinezul. Vezi, asta e trecere timpului. La asta mă gândesc, la cum trece timpul, că trece.

Și uite că acum timpul trecuse înapoi. Pe prietenul meu îl chema Marcel, plecase într-o altă vară în Belgia și nu se mai întorsese niciodată. Marcel era un nume bun pentru un om stabilit în Belgia. Era ospătar pe acolo, pe la Bruxelles. Să fie sănătos Marcel!

2003. Corina! Corina va avea tot douăzeci de ani și de ce se întâmplă toate acestea din nou și ce pot să fac pentru a nu se termina ca prima dată? Asta trebuie să fac oare? Ce căcat?!

Mi-am adus aminte: în urmă cu zece ani avusesem o criză de nostalgie și începusem să crestez această frază Corina, ti amo anche oggi pe bănci, prin parcuri, pe copaci, o scrisesem cu creta pe zidurile orașelor pe unde ajungeam. Am scris-o și la Bari, în Puglia, la malul Adriaticii. Am scris-o prin toată Italia.

 

De fapt, chiar mi se întâmplase când ajunsesem prima dată în Italia, mai exact în Sicilia – și mai exact în Catania, pe Via Etnea, strada mea preferată dintre toate străzile din lume, peste Rambla din Barcelona, peste Câmpiile Elizee ale Parisului. Îmi plăcea pe Via Etnea pentru că oricând puteai să mori îngropat în lavă, dacă își ieșea vulcanul din minți. Dar uite că Dumnezeu sau cine ținea lumea asta la un loc nu-l lăsa să-și iasă chiar așa din minți.

Dar de atunci trecuseră alți și alți ani și eu nu mă mai gândisem la Corina, mai ales după cum se terminase totul între noi.

• Ce căcat?!, am insistat, vorbind din nou cu voce tare și am constatat că încă o erecție, mai monstruoasă decât primele, îmi dădea târcoale. Uitasem că așa mi se întâmpla la douăzeci de ani și poate că nu doar mie.

În loc să mă ocup și de aceasta, am pus mâna pe Nokia și am răspuns chemării Corinei:

– Vin să te iau, ajung în douăzeci – douăzeci și cinci de minute. Să nu pleci nicăieri!

 

Am făcut un duș mai degrabă rece, am scos capul pe geam și în parcare am văzut bătrâna, credincioasa Dacie albă pe care taică-miu o cumpărase de la Pitești prin ’97 și făcuse cu ea un accident chiar din prima zi. Venise acasă cu mașina turtită și i-a zis maică-mii:

• Asta e, măcar n-am murit.

Tata chiar nu fusese niciodată un șofer prea iscusit, dar măcar nu murise la volan.

Am căutat cheia acolo unde știam că o lăsa taică-miu și cheia chiar era acolo, m-am îmbrăcat în vechii mei pantaloni scurți crem, am tras peste bust un tricou negru Moschino, un tricou fake adus de la turci, bun și ăla.

Mi-am simțit mușchii zvâcnind. Eram din nou tânăr și m-am năpustit pe scări constatând că le puteam coborî din nou câte patru. Chiar era 2003. Îmi veni să chiui. Nu am chiuit. Am strigat în gând:

• Pula mea, am douăzeci de ani!

Și am continuat să zbor către stradă. Am regăsit-o pe Corina la fel cum era în anul acela îndepărtat, foarte tânără și foarte frumoasă. O clipă m-am gândit iar la Bill Fay și la ce înseamnă durerea, dar și clipa aceea a zburat ca și cum n-ar fi fost.

Și totul, totul se întâmplă la fel ca prima dată, m-am gândit că m-am trezit într-un joc pe calculator sau într-un vis de-al lui Nietzsche, dar am lăsat lucrurile să se petreacă. Ce-o fi, o fi din nou!

Dar parcă era chiar mai bine decât în amintire. Tinerețea! Doar tinerețea face posibile asemenea miracole? Doamne, mânca-ți-aș pula ta, cum zicea și prietenul meu de altădată, hoțul de buzunare Botosul, când zicea el. De obicei, zicea după ce pierdea la pariuri, unde insista să parieze pe echipe obscure din Portugalia, al căror nume nici măcar nu-l putea pronunța, echipe precum Academica Coimbra. Doamne, mânca-ți-aș pula ta, de ce nu mi-ai dat X la Academica Coimbra?

Mă simțeam cum s-ar fi simțit Botosul dacă i-ar fi intrat X-ul la Academica Coimbra. Mă simțeam binecuvântat. Mă simțeam invincibil. Eram Superman. Pula mea!

Și ce ar trebui să fac mai departe, să spun altceva, să mă comport altfel, să fac alte gesturi, să aleg alte cuvinte, să întrerup firul istoriei trecute și să scriu alta, nouă, triumfătoare? Ce?!

Ce se poate întâmpla când e dragostea în reluare? Viața nu e un film de cinema. Pula mea, am zis iar.

 

Și chiar nu am făcut nimic, nimic, nimic, nimic, am lăsat pur și simplu lucrurile să vină și să plece.

Poate că acum eram mai convingător în arta iubirii, pentru că aveam, de fapt, cu douăzeci de ani în plus și mă trezisem în această reluare din întâmplare.

Am făcut dragoste cu Corina și ea s-a cutremurat o dată, de două ori, de trei, de patru ori, de cinci ori, de șase ori, de șapte ori, de opt ori, de nouă ori. Și la mine în cap încă se auzea Bill Fay, era bătrân de-acum, era o melodie în adâncul tuturor lucrurilor, atât de adânc.

Abia după aceea, abia după al nouălea cutremur al Corinei, m-am prăbușit epuizat și mi-am simțit inima în pragul infarctului miocardic. Uitasem că în viața cealaltă aveam tahicardie și puteam să mor oricând. Tinerețea!

 

Nu eram în viața cealaltă. Eram aici, cu Corina goală lângă mine, și bucile ei erau rumene, spatele ei era drept, aș fi vrut să o iau de la capăt pentru a zecea oară. Să intru în ea și să mă adăpostesc acolo, ca de o furtună, cu disperare, ba nu, cu toată speranța lumii.

Nu știam, nu mai știam ce să cred. M-am gândit și m-am tot gândit la ce ar trebui să fac și când anume și de ce s-au rupt legăturile cu Corina și dacă s-ar putea ca a doua ciornă să fie altfel, altfel, altfel.

Dar adevărul e că toate gândurile acestea au fost secundare. Importantă a fost dragostea, din nou dragostea.

Iar Corina se ghemuise la pieptul meu și eu continuam să mă gândesc, trecusem și de postludiu și doar îi zâmbeam, îi zâmbeam ca să o asigur așa, ca boul, că totul e încă bine, totul e acum și totul e frumos și totul e frumos pentru totdeauna și clipa aceasta rămâne, rămâne, rămâne.

Și așa am ațipit.

Iar când m-am trezit, am văzut că toate dispăruseră din nou. Corina dispăruse. Anul 2003 dispăruse. Dumnezeii mamii ei de viață. Ce se întâmplă? Mor și revăd filmul vieții mele de căcat?
Asta e tot ce a rămas din viața mea, asta e tot?! Câteva clipe vechi când am fost sau m-am mințit că sunt fericit?

Și iar am închis ochii, iar când m-am trezit eram într-o cabană din munți și am înțeles: mă aflam cu zece ani mai târziu.

Eram încă tânăr, cu spatele frumos, genunchii nu îmi zvâcneau, n-aveam nici burtă, nici chelie, mă simțeam viguros, mă simțeam îndeajuns de puternic. Aveam doar treizeci de ani. Încă nu murisem, urma să mi se întâmple, dar încă nu murisem.

Știam prea bine din nou ce urmează. Eram aici pentru o întâlnire a unei companii private din industria energiei cu presa.

Și tot aici aveam să o cunosc pe Ruxandra, care avea să mă conducă pentru o vreme, pe toate cărările spre paradis, și apoi să mă alunge din rai, ca și cum raiul n-ar fi fost pentru unul ca mine.

Cred că după povestea asta cu ea murisem, așa că aveam poftă de răzbunare. Și eu prost că nu m-am uitat cu mai mare atenție la Dexter și la cum tranșa oameni, aș fi putut să învăț ceva util.

Aș fi putut să mă răzbun și să mă fac nevăzut, cine te bagă la pușcărie că ai omorât pe cineva din trecut? Gândul n-a durat, căci m-a cuprins, sălbatică, nostalgia. Cărările Ruxandrei fuseseră cu adevărat minunate.

Așa că, totodată, nu voiam să pierd timpul. De-aș avea măcar o zi, cu Ruxandra, așa cum era atunci, la început, neatinsă de viața adevărată, când încă nu trăisem nicio zi împreună și totul era posibil! Când încă nu fusesem în adâncurile ființei ei – ființa ea superbă și groaznică și blestemată.

Poate că aș fi putut rescrie măcar această poveste. Dar cum să o rescriu? Ce era de făcut? Ce să fac? Ce să spun? Ce să tac? Să nu o abordez la cina festivă care urma? Să nu o duc în camera ei? Cum aș fi putut?

 

Ruxandra era năucitor de frumoasă și eu aveam și atunci boală la părul creț. Aș fi dus-o din nou în camera ei și dacă aș fi știut că era diavolul însuși, ceea ce nu era deloc exclus, de altfel.

Cum să nu fac sex cu această femeie care avea subțirimea unei căprioare și perversitatea Marianei-Cur-de-Fier, legendara curvă a Galațiului tânăr de odinioară?

Ochii ei albaștri, de gheață, zâmbetul formal și înspăimântător de asistentă a lui Goebbels, toate se întorceau acum în capul meu și stăteam pe graniță incapabil să mă ridic în capul oaselor.

Adevărul e că atunci, în trecutul care se întorcea, fusese foarte frumos cât durase, dar nu durase îndeajuns. Câteva luni. La sfârșitul cărora nu mi se născuse niciun fiu, nicio fiică, doar durere, o durere atroce în suflet, de care m-am vindecat greu după ce am băut enorm, prostește, răzbunându-mă pe ficatul personal, care era de altfel nevinovat. Ficatul tuturor bețivilor lumii e nevinovat. Iar când m-am vindecat eram mort deja

Dar tot aș fi dat acolo, ca un nebun aș fi dat!, pentru nimic în lume n-aș fi ratat ocazia de a retrăi o noapte cu Ruxandra. Și chiar așa, Corina unde dispăruse și ce mama mă-sii însemnau toate acestea, de ce mi se mai dădea o șansă acolo unde irosisem prima oportunitate și cum și ce aș fi putut face să nu irosesc și a doua șansă? Corina, ti amo anche oggi – pula! Pula mea!

 

Mai era ceva de făcut? Ce? Mă simțeam un zar în mâna unui Dumnezeu barbugiu. Așa că m-am rostogolit pe marginea patului și am sărit în picioare, cu un salt de panteră. La luptă!

 

Aveam nevoie de toată puterea pe care o puteam găsi în oasele mele care aveau iar treizeci de ani. Ruxandra era insațiabilă. Îmi aminteam nu fără plăcere că făcuserăm o dată sex șase ore, iar eu îmi închipuisem că fusese dragoste atunci. Șase ore, o viață de om.

Niciodată, nici înainte, nici după aceea, nu mai ajunsesem la asemenea performanțe în așternuturi. Îi rupsesem Ruxandrei inclusiv patul din vechea ei casă bătrânească din Buzău.

 

Ruxandra de la Buzău, ce nemernică delicioasă, iar acum urma să îmi cadă din nou în brațe. Ce să fac, totuși, cu acest cadou? Fiindcă era un cadou. Dar era și un mister.

 

Cine își bătea joc de mine și de ce? Am socotit că nu mai contează, mi-am simțit steagul înălțându-se, chiar eram pregătit pentru bătăliile ce vor urma.

 

Și cum o vrea Dumnezeu, barbugiul, sau alt Dumnezeu, ceva mai îndurător, morții lui de Dumnezeu. Înainte!

Mi-am amintit deodată și prostia ei adorabilă, care o făcea să râdă ca proasta-n târg la vorba că înainte, că înainte era mai bine.

Nu știam ce anume îi provoca râsul spontan când auzea aceste cuvinte stupide, simțeam însă pe limbă gustul ei dulce, de miere divină și sângele îmi dădu năvală în obraji și nu doar în obraji.

Aveam din nou treizeci de ani, eram bărbat și puteam – chiar puteam? – să o iau de la început.