Nu știu cât am zăcut în salonul ăla alb, cu paturi albe, pereți albi, ferestre albe și cu cei mai albi oameni din lume – poate o zi, poate o săptămână sau poate mai mult, nu știu. Tot ce știu e că într-o dimineață, una dintre femeile albe mi-a curățat brațul cu un ghemotoc de vată cu spirt, m-a apăsat pe venă și mi-a scos acul.

O pată mare s-a întins roșie de jur-împrejur. M-am uitat cum picura culoarea din mine de parcă n-ar fi fost a mea. Eu n-aveam cum să fiu roșie pe dinăuntru când pe dinafară eram atât de albă. Luasem culoarea salonului. Am deschis gura să spun ceva, dar mi-am adus aminte că nimeni nu mă putea înțelege. Femeia și-a ridicat degetul mare ca să-mi arate că era ok, mi-a pus un plasture pe locul din care scosese acul și mi-a lăsat hainele pe pat.

La început nu le-am recunoscut, dar când am început să le trag pe mine mi-am dat seama că erau hainele mele, dar spălate și călcate. M-am gândit că ar fi trebuit să simt ceva. Poate ar fi trebuit să mă bucur; să-mi vină să plâng; sau poate să iau vreo hotărâre de vreun fel sau altul. N-am simțit nimic. M-am îmbrăcat, iar când să mă încalț am văzut că în loc de tenișii mei rupți, femeia albă îmi lăsase lângă pat o pereche de bocanci. Mi i-am pus în picioare, m-am ridicat de pe pat și am plecat fără să-mi leg șireturile.

Femeia albă mă aștepta la ușă. Am intrat împreună într-o cameră mică, albă. Mi-a dat un pix. Mi-a pus în față un teanc de documente. A bătut cu unghia în locurile goale de pe câteva dintre ele. Mi-am scris numele în spațiile alea libere. Femeia a zâmbit ușurată. Mi-a dat un sac de dormit gri, un pachet de biscuiți și un cartonaș cu un fel de ștampilă albastră pe spate. Mi-a mai spus și ceva, dar n-am înțeles. Poate-mi spusese alles Gute-le pe care-l auzeam pe toate drumurile. Sau poate altceva.

Am plecat. Ușa s-a închis fără zgomot după mine. Am coborât treptele, am mers pe o alee, pe lângă bănci proaspăt vopsite și tufe învelite în pânză de sac. Am ajuns pe trotuar. Am mers în direcția în care mergeau mașinile. Nu era foarte frig. Prin bălți mai rămăseseră resturi de gheață, dar nu ploua, nu ningea, nu bătea vântul.

Unde să mă duc? Unde era strada pe care stătusem până atunci? Unde era gunoiul? Unde era Chioruʹ? N-am făcut nici stânga, nici dreapta. Am mers înainte. Strada se făcea tot mai mare. La început avea o bandă pe sens. Apoi două. Trei. Patru. Mașinile se înmulțeau. Și oamenii tot la fel.

Recunoșteam ceva familiar în aerul orașului. Ceva nedefinit la clădiri. La copaci. La oameni. Mirosea a carne friptă și a condimente arăbești. Câțiva oameni așteptau la coadă în fața unei șaormerii. Puțin mai încolo, o femeie grasă repeta pe un ton egal alles Gute, alles Gute și bătea cu o lingură într-o cutie de conserve. Din cutie se auzeau câteva monede zornăind. Nu se oprea nimeni să-i dea bani. Cineva – n-am văzut cine – mi-a smuls cartonașul din mână. Un negru stătea pe trotuar sprijinit pe genunchi și pe antebrațe. Nu i se vedea fața, nu scotea nicio vorbă și nu se mișca. În pălăria de lângă el erau 50 de cenți și o fotografie cu doi copii blonzi. Un cuplu îmbrăcat elegant se certa în fața cinematografului. Femeia a scos din geantă o cutiuță frumos împachetată și i-a aruncat-o bărbatului drept în frunte. El s-a aplecat s-o ia de pe jos. Ea a plecat rotindu-și geanta ca pe o morișcă. Niște puștani poșteau un joint. Unul dintre ei se tot îneca și tușea. O tuse ruptă, venită din adâncul plămânilor. Așezat pe un scăunel, un turc bătrân cânta la cobză. Avea în față un caiet cu portative atât de mari, încât pe un portativ nu încăpeau decât cinci-șase note. Paginile erau pătate cu ceva maroniu și prinse cu clești mari de rufe. Turcul nu se uita pe note și nu dădea niciodată pagina. Cântecul lui suna mai degrabă a bocet. Boceau și el și cobza. I-am pus pachetul de biscuiți în cutia cobzei, lângă cele câteva monede aruncate de cine știe cine acolo. Se făcuse seară. Cerșetorii aveau să plece în curând pe la casele lor.

Oamenii străzii rămâneau. Ei n-aveau unde să se ducă. Își făcuseră culcuș în intrândurile scărilor sau pe lângă ziduri, sub vreun balcon. Unul vomitase și adormise. Mâna îi alunecase în băltoaca de resturi pe jumătate digerate. La cap avea un brăduț de plastic cu leduri colorate. Dinspre brăduț se auzea oh, what fun it is to ride in a one horse open sleigh. Uneori melodia se întrerupea, dar după câteva secunde continua, hârâită.

Am ajuns la locul meu. Salteaua era acolo, dar cartoanele și pătura dispăruseră. Ceva mai încolo dormea Chioruʹ înfofolit într-un sac de dormit la fel ca cel pe care îl căram și eu sub braț. Nu i se zăreau decât ochii. Sub ochiul stâng se vedeau urmele unei vânătăi urâte. De sprâncene îi atârnau picături de condens de la respirație. Picăturile cele mai mari se atingeau unele de altele în ritmul sforăitului, după care i se prelingeau pe obraz ca niște lacrimi.

Gunoiul era plin, dar n-aveam chef să caut. Am răscolit puțin, mai mult așa, să mă aflu în treabă. Am găsit un rest de hamburger și o jumătate de covrig. M-am așezat pe saltea și m-am băgat în sacul de dormit cu tot cu bocanci.

Covrigul era moale încă. Un bărbat beat mi-a aruncat în jurul gâtului o salbă de flori de plastic și s-a îndepărtat lălăind. S-au aprins luminițele. În fața mea, spânzurat pe un cablu, se legăna conturul din beculețe al unui Moș Crăciun. Avea brațele larg deschise și de undeva din burta lui neagră se auzea un ho! ho! ho! răgușit.

Un domn în vârstă s-a oprit în mijlocul trecerii de pietoni. Într-o mână ținea un baston și în cealaltă mână, o lesă în care se zbătea un pechinez. Câinele avea un mecanism cu două roți în loc de labele din spate. Una dintre roți i se desprinsese și se rostogolea pe stradă. Câinele schelălăia încercând să-și țină echilibrul pe labele din față și pe o roată. O femeie elegantă a trecut în fugă pe lângă el. Plângea și înjura în rusă sau în poloneză. Nu mi-am dat seama și oricum nu conta. Lacrimile sunt la fel în toate limbile pământului.

De undeva din spatele meu, cineva mi-a întins o sticlă de vodcă.

– Bine că s-a mai dus dracuʹ friguʹ ăla, am auzit o voce cunoscută.

Se trezise Chioruʹ.