– Te înșală, auzi vocea șoptită, dar cu un ton grav.

– Nu te cred, tresări el când buzele ei aproape îi atinseseră lobul urechii. Se trase mai în spate și o privi concentrat și mirat.

Erau doar ei doi în birou, ei și aproape o viață întreagă. Fusese prietena lui din copilărie, colega de bancă și iubita din liceu. Aproape zâmbi când își amintise cum i-au exmatriculat, fiindcă se sărutau în timpul orelor. „Dragoste cu năbădăi”, și acum zâmbi cu adevărat.

– Marcel, nu zâmbi! Eu nu te mint!

„Ba știe să mintă.” A făcut-o atunci când a plecat la facultate la Londra, iar el a trebuit să rămână în țară, după moartea părinților într-un groaznic accident auto. Știe că l-a uitat din prima clipă de când a pășit pe pământ englezesc. Minte și acum.

– Nu te cred, Elena, îi răspunse simplu. Nu te mai cred de mult timp.

Se gândi că nu ar fi trebuit să accepte să fie acum colegi de birou. Nu după o relație atât de intensă cum fusese cea a lor. Își oferiseră unul altuia prima noapte. „Mâine mă duc la șef și îi cer să mă mute. Sau măcar să nu mai fim singuri în birou”, își zise cu un gust amar.

– Marcel, nu te mint! Ce interes aș avea? Știi că soțul meu, pe mine, „iubirea vieții lui”, mă dădea cu capul de pereți! Știi că m-a băgat în comă! De atunci nu mai pot sta lângă un bărbat, nu mai visez la niciunul. Tu ești singurul cu care mai vorbesc și despre altceva decât problemele de serviciu. Doamne-ferește să mă bănuiești că aș avea intenții ascunse, după tot ce am trăit împreună! – și izbucni în plâns.

El căzu pe gânduri. Era prea fermă în ceea ce spunea, dar tot nu se lăsa convins. Până astăzi nu dăduse semne că și-ar dori să reînnoade vechea relație. Și nici nu mai fusese atât de aproape fizic de el. Păstrau barierele, se limitau la a fi colegi de birou, deși, în astfel de cazuri, de obicei, se nășteau „iubiri de rezervă”, în care te puteai refugia după o căsnicie ce dura deja de prea mult timp. „Soțul ei a fost o pramatie, ba chiar o bestie umană. Bine că l-au închis și, după aia, a plecat din țară.” Da, se căsătoriseră la o săptămână distanță: mai întâi el, cu Ioana, apoi ea, cu „bestia”.

– În fine, mi-am adus aminte ce am trăit împreună. Tocmai de asta nu te cred.

Și-a luat laptopul și a plecat în sala de meeting. A lucrat acolo restul zilei. Începu să se gândească la Ioana. Ea era din alt oraș, nu-l cunoscuse la liceu. Nu-i povestise niciodată de fosta lui iubire, mai ales acum, când stăteau în același birou. Nu voia să-i dea de gândit inutil, mai ales că, până azi, Elena fusese exact așa cum spunea că este: traumatizată de căsnicia ei și distantă față de orice bărbat. Se învârtea într-un cerc de prietene: femei divorțate sau fete bătrâne, care păreau toate asexuale sau, poate, mai degrabă atrase de propriul gen.

La final de zi, avea o misiune. Urma să-și scoată unchiul din spital. Lui îi datora toată viața de după liceu, de după accident. Rămas singur pe lume, găsise în unchiul său stâlpul de sprijin, omul care l-a condus cu mână de fier spre liman. Unchiul îl trimitea la facultate dimineața, îl ducea la psiholog și se transforma el însuși în medic seara și noaptea, când Marcel avea crize. Unchiul avusese grijă să-i sporească averea moștenită și să conserve apartamentul în care locuia acum cu Ioana.

Unchiul i-o scosese în cale pe Ioana. Cunoștea toată lumea din oraș, fusese profesor de liceu, îi avea pe toți la mână cu năzbâtiile din adolescență. Ioana era fiica unor colegi de-ai lui, studentă, ca și Marcel, la universitate, dar la altă specializare. S-au cunoscut pe holuri, s-au reîntâlnit uneori la bibliotecă sau la barul facultății de la subsol. Ea și-a împărțit sandvișul, apoi el s-a revanșat și i-a cumpărat un cappuccino de la automat. „Ce începuturi simple, banale și neromanțate…”, oftă, în timp ce parca mașina în fața spitalului.

– Hai să trăiești, bătrâne! De ce ai fața asta de om mort?

– Intră, unchiule! Vrei să mai trecem pe undeva?

– Nu, poți să mă duci direct acasă. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.

„Față de mort” – așa îi mai reproșa, în ultimul timp, și Ioana. Căsnicia lor debutase vijelios, dar, odată cu trecerea timpului, devenise exact ceea ce promitea numele: un ritual casnic, un ceremonial domestic. Mic dejun, apoi cină, ceva cumpărături și treburi prin casă, weekenduri la mall sau la munte. Cel mai mult îl deranjau serile, când nu avea ce să-i spună, iar ea părea că forțează conversația, întrebându-l nimicuri și povestindu-i prostioare cotidiene.

El evita să vorbească despre serviciu, nu voia să-i pomenească de colega Elena. Știa că nu l-ar fi crezut pe cuvânt și că ar fi putut face crize de gelozie. Se declara „integru”, nu „fidel”; nu-i era neapărat fidel Ioanei, ci mai degrabă principiului căsătoriei: „până când moartea ne va despărți!”.

– Unchiule, nu ți-am răspuns… Elena m-a pus pe gânduri. Mi-a spus că Ioana mă înșală.

– Și ți-a prezentat ceva dovezi?

– Nu am mai avut răbdare să o ascult, am plecat din birou.

 

– Oricum stai prea mult după fundul ei. Mai treci și pe la mine, bem o bere, jucăm o tablă, că tot nu ai copii de crescut. Ok, știi că o cunosc pe Ioana, mă voi interesa prin oraș. Deși, la prima vedere, aș putea să spun că e fată serioasă. Apropo, nu aveți de gând să faceți copii?

Poate asta era și defectul lor. Erau prea așezați și banali. Fiecare aștepta ca celălalt să vină cu vreo nebunie, o provocare prin care să evadeze din cotidian. Dar amândoi erau în pană de idei sau nu doreau să riște mai mult. Așa că mallul sau muntele erau singurele „evadări” previzibile și devenite anoste prin repetare. Iar copilul… da, ar fi adus o schimbare majoră de planuri, dar i-ar fi făcut față? I-ar fi oferit confortul unei familii stabile măcar până când ar fi pornit în viață?

— Vorbim, i-a transmis unchiului și a plecat cu mașina spre casă.

Seara a decurs în nota obișnuită: el pe laptop, citind știri și urmărind ultimele postări; ea pe canapea, la telenovele sau videoclipuri cu haul-uri. Păreau separați de distanțe și pereți invizibili, fiecare evoluând solitar pe trasee diferite.

A sunat telefonul.

— Bună seara, unchiule!

— Băiete, se cam confirmă, îi spuse el. Am vorbit cu un coleg de table care stă pe scară cu părinții ei, nevastă-sa a auzit de la soacra-ta că Ioana e nefericită în căsnicie. Nu e exclus să umble cu altcineva.

— Bine, unchiule, te sun mâine!

— Ce vrea? îl întrebă Ioana.

— Are de luat o rețetă mai complicată. Vrea să-l ajut.

Atât a mai fost în stare să mintă. Simțea un țiuit în urechi și privirea i se învolbură. Brusc, se ridică și îi ură noapte bună.

Dormeau separat. Fiecare avea libertatea să ocupe tot patul; se întâlneau la el sau la ea doar când simțeau chemarea. Așa îi explicase el decizia luată. Acum era singur în pat și tâmplele îi bubuiau. A luat o pastilă de somn.

Noaptea a avut un adevărat coșmar. Participau la o petrecere și, ca să ajungă la Ioana, trebuia să dea la o parte de-a valma bărbați și femei. Toate atingerile îl incitau, dar îi provocau și repulsie. Când a ajuns la ea, s-au trezit făcând dragoste în fața tuturor.

Visul s-a sfârșit brusc. Tulburat și încă sub influența pastilei de dormit, se năpusti spre camera ei.

Ioana a simțit o umbră neagră aplecându-se deasupra. Instinctiv, căută o poziție mai bună ca să poată respira. Acum se putea gândi la durerea ascuțită din pântec. Încerca să o gestioneze, să o înțeleagă și să o respingă. Dar durerea s-a diminuat, mușchii bazinului s-au relaxat, a început să respire regulat și să îi răspundă la mișcări. Îi plăcea și se vedea că și lui îi place, acum, după ce i se domolise furia. Nu a mai durat mult și au trecut prin vârf ușor, cu mișcări legănate.

El a adormit imediat.

Ea a privit până dimineața tavanul. Dormeau separat și consimțise la asta, deși vedea totul ca pe o pierdere. Putea să doarmă în liniște, nu o mai trezeau coșmarurile lui cu accidentul. Relațiile nu mai aveau spontaneitate, totul era programat; se mai întâlneau după un film de dragoste, care îi impresiona, sau când reveneau încinși de la vreo petrecere. Nu înțelegea cum ajunseseră aici, nu îl mai recunoștea pe bărbatul tăcut, cu privirea în gol, de lângă ea. Viața lor devenise un schimb de servicii: ea făcea de mâncare și spăla, el făcea curățenie; el câștiga bani, ea îi cheltuia pentru amândoi. Cu toate acestea, încă îl iubea. Era motivul pentru care nu avuseseră nicio discuție serioasă—îi era frică să nu-l piardă definitiv.

„Dar în noaptea asta totul se terminase cu bine! Poate va ține loc de un nou început”, își zise, ștergând o lacrimă.

La micul dejun, ea îl aștepta cu cafeaua pregătită.

„Este frumoasă și o voi pierde”, gândi el. Și se întristă subit.

Ioana s-a ridicat de la masă pentru a spăla vasele. A spart o ceașcă în chiuvetă. Nu avea în minte decât fața lui insensibilă și privirea pierdută. A luat o farfurie și a spart-o de gresie.

— Aseară aproape m-ai violat, dar eu am continuat să îți fiu aproape. Am văzut că ți-a plăcut. Ce e cu fața asta? De ce nu vorbești cu mine? De ce nu îți împărtășești gândurile și emoțiile? De ce nu simt niciun pic de căldură?

Următoarea farfurie zbură spre el.

Se feri. Îi prinse brațul cu forță, aproape simți osul curbându-se.

— Am aflat că mă înșeli! Nu mă pot bucura pentru noaptea trecută! îi strigă în față.

Stupefiată, nu a mai avut puterea să nege.

— Cu cine? Când?

 

Da, îl înșelase demult, la începutul căsniciei lor. În ambele cazuri, ea era în delegație. Prima dată fusese cu un nou angajat, adulat de toate femeile din firmă. A vrut să se testeze, să vadă dacă era „bună la pat”. Nu s-au mai întâlnit, tipul a emigrat în America. Celălalt fusese șeful ei. Îi era datoare pentru tot ce dobândise profesional. Nici el nu mai era în oraș, se pierduse prin București, unde avea grijă de nepoți.

Nimeni nu mai știa despre aceste aventuri; chiar și ea aproape că le ștersese din memorie. Ținea însă minte că se simțise atât de rău după, încât zilele următoare întâlnirilor și le petrecuse identic: rămăsese acasă, plânsese în hohote, pregătise o cină bună și se încolăcise de soțul ei.

— Ok, atunci ce mai aștepți? Du actele la tribunal și să punem punct calvarului! — îi spuse, privind brațul vânăt.

Zilele care au urmat până la divorț și le-au petrecut ascunzându-se unul de celălalt. El devenise foarte comunicativ la serviciu, aproape flirta cu Elena. Aceasta părea foarte încântată, deși încă ezita să treacă hotarul spre o relație adevărată cu Marcel, de teamă să nu-i piardă prietenia. Îi furnizase niște informații vagi referitoare la întâlnirile Ioanei, dar părea că el nu are nevoie de mai mult. Seara și-o petrecea cu unchiul. Jucau table, beau o bere. Unchiul era încântat, avea companie. Nu au mai abordat în discuții subiectul Ioanei.

Ea își vizita des părinții și mai ieșea seara cu grupul de colege de la firmă. Însă, amândoi își petreceau nopțile în camerele lor, așteptând să se întâmple ceva. O mână întinsă, un pic de atenție, un zâmbet – de asta aveau nevoie fiecare de la celălalt.

În ziua în care s-a dezbătut divorțul, au plecat cu tramvaie diferite.

El a fost mai dur și a invocat ca motiv adulterul. Voia să păstreze apartamentul, să nu fie nevoit să-l împartă cu ea, să aibă acest ascendent asupra ei. Îi invitase ca martori pe Elena și pe unchiul.

Ea a invocat motivul cel mai des menționat și mai neutru într-un proces de divorț: nepotrivire de caracter. Nu avea ce martori să aducă.

Rana sufletului lui era neagră-pământie și, ca o pojghiță de lut, îi acoperea tot trupul și aura. Ceva ce îl împiedica să gândească și să acționeze.

Ea nu avea aură, dar scânteierile din ochi o puteau face cea mai frumoasă femeie din lume. Rana ei, roșie-sângerie, se ascundea în inimă, dar nu era mai mică sau mai puțin grea decât a lui.

Ședința a decurs rapid. În calitate de reclamant, Marcel a fost audiat primul. Când i s-a cerut să aducă mai multe dovezi privind adulterul, el a făcut trimitere la martori, fără să poată furniza date concrete.

Ioana era cu ochii în lacrimi. Nu a comentat motivul invocat de el, a spus că s-a ajuns la nepotrivire de caracter și că își dorește ca totul să se termine cât mai repede. Nu avea pretenții asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Se simțea înfrântă, ruptă în bucăți. Privi curioasă spre martorii lui. Pe unchiul îl cunoștea, dar cine era femeia de lângă el?

Primul martor audiat a fost unchiul. S-a bâlbâit neelegant, nu a spus nimic concret. A povestit cum l-a ajutat în tinerețe pe Marcel, după accidentul părinților, și că își dorea să-l aibă mai aproape acum, la bătrânețe.

A urmat Elena. În timp ce jura pe Biblie, a început să plângă și nu a mai putut continua.

Marcel și Ioana erau unul lângă altul, dar despărțiți de culoarul care ducea de la intrarea în sală până la biroul judecătorului. Bărbatul s-a ridicat brusc. Și-a luat femeia de mână. S-au îndreptat hotărâți spre ieșire.

Afară, un vânt tăios li s-a lipit de fețe. Și-au strâns brațele și s-au îngrămădit unul în altul. Pătrunse de frig, rănile începeau să se șteargă. Lui i-a reapărut aura, iar ei, scânteierile din ochii aceia mari și calzi. „Este cea mai frumoasă femeie din lume!”, și o sărută blând. Trebuiau să acopere cicatricile cu alifii din cuvinte dulci și sentimente calde.

Au ajuns acasă.

— Vreau să ne mutăm în altă parte, într-o țară unde să nu ne cunoască nimeni, ca să nu ne mai facă rău — zise el, spășit.

— Avem multe alte lucruri de făcut până atunci — îi răspunse ea. Trebuie să aducem în viețile noastre uitarea și iertarea. Iar astăzi vreau să concepem un copil!

Și îl împinse pe Marcel spre dormitor.