Schelele nu au fost montate de jos ȋn sus, etaj cu etaj, ci au coborât ȋn jurul blocului ȋntr-o singură bucată, ca o colivie.

O vreme nu s-a mai ȋntâmplat nimic.

Se făcuse toamnă când au apărut şi oameni pe schele. Ne-am bucurat când i-am văzut. Doar ȋi aşteptaserăm atâta timp să repare balcoanele şi faţada şi să ȋnvelească blocul ȋn vată minerală şi ȋn tencuială.

Ȋn loc de asta, oamenii de pe schele au luat jardinierele cu flori şi spalierele cu plante agăţătoare şi au tăiat balustradele balcoanelor.

Apoi au smuls din lăcaşurile lor obloanele, geamurile şi cercevelele.

Apoi au dărâmat pereţii exteriori.

Ȋn casă au ȋnceput să intre vrăbii şi porumbei. La ȋnceput goneam păsările şi făceam curăţenie ȋn urma lor, spălam mizeria, măturam cioburile vazelor şi florile ȋmprăştiate pe jos, ştergeam apa vărsată pe podea, ȋndreptam tablourile şi măsuţele răsturnate. După o vreme, ȋnsă, au reuşit să-şi facă un cuib, apoi altul şi altul, mă trezeam dimineaţa şi găseam ȋncă un cuib de porumbei ȋntre braţele lămpii, pe un dulap, ȋn spatele oglinzii rabatabile. Când am ȋnceput să găsesc ouă ȋn cuiburi, le-am lăsat ȋn pace. Nu strici ouăle de păsări, orice-ar fi.

Într-o dimineaţă, oamenii de pe schele n-au apărut. Am scos din dulap tot serviciul de ceai de porţelan: ceainicul, letiera, zaharniţa, cele şase ceşti cu farfurioare, farfuriile de desert, şerveţelele de pânză cu dantelă pe margini şi linguriţele argintate. Am făcut ceai, am tăiat o felie din cozonacul pe care ȋl cumpărasem ȋnainte să apară schelele ȋn jurul blocului şi am aşezat totul pe măsuţa din sufragerie. Am uşuit vrăbiile şi porumbeii care se adunaseră ȋn jurul meu. M-am aşezat pe canapea şi mi-am turnat o ceaşcă de ceai. Acum, când ferestrele şi pereţii exteriori nu mai erau, lumea văzută de la etajul opt părea mai mare şi mai aproape.

I-am văzut mai ȋntâi fesul. Apoi fruntea, cât se vedea de sub căciulă. Apoi ochii. Abia atunci l-am recunoscut.

‒ Nu te-am mai văzut niciodată purtând fes, i-am spus bărbatului pe care ȋl iubeam şi pe care ȋl crezusem pierdut pentru totdeauna.

Se căţărase pe schele până ȋn dreptul balconului meu. Fostul meu balcon, de fapt, acum un mare gol ȋn perete.

‒ Nici eu nu te-am mai văzut niciodată de pe schele, mi-a spus.

‒ Nu vrei să intri? Mă duc să-ţi deschid uşa.

‒ Nu se mai poate intra pe uşă. Scările sunt blocate şi lifturile merg numai ȋn jos.

‒ Ai putea să ȋncerci să intri prin balcon.

‒ N-ai să mă uşuieşti ca pe porumbei?

‒ Nu. Te-am recunoscut chiar şi cu fes. Nu eşti porumbel.

‒ Ai nişte cozonac şi pentru mine?

‒ Ia scoate-ţi un pic fesul. Poate eşti, totuşi, porumbel.

Şi-a scos fesul şi mi-am trecut degetele prin părul lui ciufulit, peste ridurile care ȋi porneau din colţurile ochilor când ȋmi zâmbea şi peste obrajii lui cu barba nerasă de câteva zile. M-am convins că nu era porumbel. Era chiar bărbatul pe care ȋl iubeam. Blocul lui dispăruse deja cu totul şi el aşteptase zile ȋn şir să plece oamenii de pe schelele din jurul blocului meu ca să poată urca până la mine.

După ce am băut ceaiul şi am mâncat cozonacul, am ȋnceput să scoatem cărţile din biblioteci. Rafturile erau prea aproape de fostele ferestre şi cărţile s-ar fi stricat din cauza ploilor, a prafului şi a vântului. Am căutat locul cel mai adăpostit, cât mai departe de găurile care se căscau spre schele ȋn locul pereţilor exteriori, şi am dus acolo cărţile, vraf după vraf. Le-am aşezat cât de frumos am putut. La sfârşit, aveam o insulă fără mare ȋn inima casei.

A doua zi s-au ȋntors oamenii de pe schele. Au demontat bibliotecile ȋn care mai rămăsese doar o peliculă de praf şi au aruncat ȋn gol etajerele curbate după ani de zile ȋn care pusesem pe ele tot mai multe cărţi. Au luat dulapurile din bucătărie, aragazul şi frigiderul.  Apoi au intrat ȋn baie şi au scos cada şi maşina de spălat rufe.

‒ WC-ul ȋl lăsaţi acolo unde este, le-am spus.

‒ Trebuie să ȋl luăm şi pe el.

‒ O să-l luaţi la sfârşit. Fac porumbeii destulă mizerie şi-aşa. Puteţi să luaţi televizorul ȋn locul lui.

‒ Şi dumneavoastră la ce-o să vă uitaţi până terminăm? Să vă mai treacă timpul, cu un serial, o ştire, un talk-show, ceva.

‒ O să ne uităm pe geam.

‒ Dar nu mai aveţi geamuri.

‒ O să ni le imaginăm.

Au luat televizorul şi coşul de rufe murdare şi după câteva zile au venit din nou şi au luat hainele din şifoniere, pantofii, umbrelele şi ceasul cu cuc. Atunci am dus serviciul de ceai pe insula de cărţi.

O vreme cred că au fost ocupaţi cu alte apartamente, la noi n-au mai venit.

Ne trezeam dimineaţa devreme fiindcă draperiile dispăruseră odată cu ferestrele şi răsăritul dădea buzna peste noi. Beam ceai şi mâncam cozonac la micul dejun, apoi ne plimbam prin casă ca printr-un muzeu care se transforma ȋn ceaţă sub ochii noştri. Ne uitam la tablouri, la fotografii sepia, alb-negru şi color, la mobilele vechi de dinainte de război şi la cele noi de la Ikea, la suvenirurile aduse din vacanţe pe care aproape le uitaserăm.

Seara ne făceam de lucru aprinzând veiozele cu abajururi pictate de bunica după tablouri japoneze, fiecare cu alt fel de păsări, colibri, rândunele, egrete, raţe. De când dispăruseră pereţii exteriori, vrăbiile şi porumbeii ciuguliseră marginile abajururilor, dar, când aprindeai lumina, păsările pictate pe pânză erau mai vii decât păsăretul fremătător şi murdar care se oploşise prin casă.

Oamenii de pe schele au smuls plăcile de faianţă de pe pereţi şi stinghiile din parchet. Au ȋnceput să decupeze romburi, pătrate şi cercuri din tavan şi din podea şi să scoată câte un perete interior cu tablourile de pe el cu tot.

După ce au luat patul, am dormit câteva nopţi pe canapea. Ȋntr-o dimineaţă era cât pe-aci să ne ia cu tot cu canapea. Era deja iarnă şi dormeam ascunşi cu totul sub pilotă, ca ȋntr-un iglu. Visam amândoi şi ȋn somn ne treceam visele unul altuia. Oamenii de pe schele au intrat ȋn casă, mai bine zis ȋn ce mai rămăsese din casă, tăcuţi ca zăpada de afară. Dacă n-ar fi scârţâit scripeţii cu care coborau mobila, cine ştie unde ne-am fi trezit.

Ne-am luat cerceaful, pilota şi pernele şi ne-am mutat pe insula de cărţi, lângă serviciul de ceai. Ȋn jurul nostru au dispărut rând pe rând veiozele cu abajururile pictate şi lămpile, cuierul şi cuiburile de porumbei, şifonierul şi oglinda şi bufetul, fotografiile şi setul de şah şi măsuţa de cafea, biroul şi ultimele tablouri şi cutia cu jucării.

Când a dispărut toată podeaua din jurul insulei de cărţi şi am rămas ca două păsări ȋntr-un cuib suspendat deasupra hăului, bărbatul pe care ȋl iubeam m-a luat de mână.

‒ Zburăm?

‒ Zburăm.

Ne-am luat avânt şi ne-am ridicat de pe insula de cărţi, am trecut ȋn zbor printre barele schelelor, printre mobilele agăţate de frânghii trecute prin scripeţi, printre oamenii de pe schele, printre vrăbii şi porumbei. Nu ştiam ȋncotro zburam, nici unde ne-am fi putut opri, nici dacă ne mai puteam opri vreodată. Ȋn spatele nostru s-a auzit fâlfâit de aripi, ca şi cum o pasăre s-ar fi ridicat ȋn aer odată cu noi, apoi ȋncă una, şi ȋncă una. Ne-am uitat peste umăr. Toate cărţile zburau ȋn urma noastră, ca un stol foşnitor de amintiri, de istorii, de vise şi de poveşti.