A venit în vară, așa cam prin iulie. Îmi aduc bine aminte ziua aia, nu știu de ce. Ploua. Daʹ asta nu era ceva ciudat. Că aici plouă des și vara și iarna.

Așa era și atunci. Ploua ca la balamuc, vorba aia. Daʹ eu n-aveam treabă cu ploaia. Stăteam sub acoperiș și mă uitam și eu ca omul, să văd care mișcă și care mai e treaba. Treaba era că nu mișca nimic și nu era mare treabă. Era liniște. Daʹ nici asta nu era ceva ciudat. Că aici așa e mai mereu. De câte ori n-am vrut eu s-o tai înapoi acasă și să nu mai aud liniștea asta, că n-o mai suport. Daʹ de! mâncarea și banii și până la urmă nici liniștea nu-mi strică, de ce să vă mint? și uite-așa am zis – ia să stau eu pe treaba mea…

Am mai stat o zi, am mai stat o lună, am mai stat un an. Și uite că m-am învățat aici. Daʹ nu e locul meu. Nu e ca la mine acasă. Și-acuʹ, după atâta vreme și tot îmi mai vine să-mi iau câmpii. Mă pomenesc așa că m-apucă plânsuʹ din senin când aud vreo muzică de-a noastră sau când îl aud pe unul vorbind pe limba mea. Daʹ să fie om ca lumea, nu obdaloz ca noi. Că obdalozi suntem mulți de-ai noștri de-acuʹ. Fiecare vorbește cum îl taie capuʹ și ce-i dă prin gând, înjură și blestemă, daʹ nu spune nimic.

Daʹ dacă auzi vreun om ca lumea, atunci e altă treabă, că ăia spun chestii. Stau de vorbă cu copiii, cu nevestele, se întreabă unii pe alții ce să cumpere, pâine, unt? sau vorbesc dacă să iasă undeva în oraș să mănânce sau alte alea. Unii vorbesc de facturi, dacă le-au plătit, alții de mașină și alții de muncă. Îmi place să stau așa și să-i ascult și să mă gândesc că sunt eu în locul lor și nu știu dacă am chef să mănânc ceva la mine acasă și să mă uit la televizor sau să ies la o pizza în oraș.

Și-aș vrea să-i întreb și eu de vorbă, să le zic ce mai faceți, băi fraților, care mai e șmenuʹ la voi? daʹ ei trec pe lângă noi cu gurile închise, știu că suntem români și știu că dacă ne prindem că și ei sunt români sărim pe ei să ne dea și nouă câte ceva sau măcar să schimbăm o vorbă, daʹ ei nu vor nici să ne dea ceva și nici să schimbe vorbe. Le e scârbă de noi. Și rușine. Dacă-i vede cineva cu noi?

Prima dată așa am crezut și despre ea. Era departe, tocmai în capuʹ străzii, daʹ am știut din prima că era de-a noastră. Știam după ochi, după gură, după nu știu ce. La vârsta mea, nu te mai uiți cu ochii ca să știi. Eu miros omul ca un animal. Îl simt. Îl ginesc. Pe mine nu mă minte nimeni. În niciun caz ea. Și-n niciun caz atunci.

Stătea la semafor și se uita disperată în toate părțile. Să nu treacă vreo mașină. Daʹ ce mașină să treacă la ora aia? Era noapte. Lumea se culcă devreme aici. Se culcă devreme, se scoală devreme, pleacă la muncă devreme, se întoarce acasă devreme ca să se culce devreme și s-o ia de la cap. În fiecare zi la fel, tot la fel. Nu se satură niciodată, nu se oprește niciunul să-și smulgă haina de pe el și să urle că nu mai poate, nu. Toți pot. Încă mai pot.

Daʹ ea nu prea putea. S-a uitat și s-a tot uitat și până la urmă a traversat. Arăta ca o doamnă. Mergea ca o doamnă. Era o doamnă. Avea părul prins într-un coc în vârful capului, rochie lungă și mers puțin clătinat, daʹ elegant, nenică. Altfel era mică și slabă ca o copilă. M-am mirat când am văzut-o. Nu era de pe aici. Nimeni de aici nu așteaptă la semaforul ăla. Nu noaptea. Și nu pe ploaie. În plus, aici nu merge nimeni așa liniștit când plouă. Oamenii se grăbesc. Se feresc de apă de parcă ar fi făcuți din zahăr.

Ea nici nu se grăbea și nici nu se ferea. Mergea încet cu rochia aia udă fleașcă și doar cu niște sandale în picioare, de parcă era sub un clopot de sticlă. Daʹ ea nu era sub sticlă. Era în sticlă. Când a ajuns lângă mine am priceput tot. Am mirosit-o. Cât era ea de doamnă, puțea a băutură, a țigări, a jeg și a foame.

M-am ridicat în picioare. Eram de două ori cât ea. Nu s-a speriat. N-a dat înapoi, n-a fugit. Nici măcar nu s-a uitat la mine. Daʹ s-a oprit. Am întrebat-o de unde a venit. Cu ce a venit. Când. Și de ce. N-a scos o vorbă. Daʹ nici eu n-am tăcut. I-am spus că a nimerit bine. Era vară și gunoaiele erau pline. Găseai de toate. Mâncare, băutură. Resturi, sigur. Daʹ găseai. Îți mai dădea și lumea. Îți mai aduceau și săpunarii. Stătea și asculta, daʹ de zis nu zicea nimic.

Nu era problemă. Vorbeam eu și pentru ea. I-am spus că trebuie să-și facă rost de saltea. De pătură, pernă, cană, orice-i plăcea ei ca să-și facă culcușul. Adică un fel de casă. Că avem și noi aici casele noastre. Și mai trebuia să-și găsească și-un gunoi. Că fără gunoi ești mort. Ai gunoi, ai un loc al tău. N-ai gunoi, te aruncă toți de colo până colo. N-a scos o vorbă și nu s-a mișcat din loc. Am aprins o țigară și i-am băgat-o în gură. A fumat-o pe toată. Daʹ de vorbit tot n-a vorbit. Și nici nu s-a uitat la mine. N-a aruncat țigara când s-a terminat. Trăgea din filtru de parcă ar mai fi avut tutun. Daʹ n-avea.

Am luat-o de mână și-am dus-o la un gunoi. Rămăsese liber după Piticuʹ, un bărbat mic și cocoșat de murise chiar zilele alea. Normal când murea cineva, apărea unuʹ de-i lua gunoiuʹ. La el n-a fost cazuʹ. Era cel mai prost gunoi de pe toată strada. I-am spus că ăla era gunoiuʹ ei. Am lăsat-o acolo. Am dat fuga în parc să-i aduc niște pietre cubice de pe alei. Să aibă cu ce să dea după nemernici. Că nu e ușor la început. Toți se iau de tine, mai ales dacă te văd femeie.

M-am gândit că putea să fugă. N-a fugit. Când m-am întors cu bluza plină de pietre, era tot acolo unde o lăsasem. Se uita la gunoi, daʹ nu-l vedea. Avea ochii morți. Am pus pietrele lângă ea și dup-aia m-am dus la mine la saltea. A rămas nemișcată încă vreo oră. Pe urmă s-a așezat pe jos, a pus capul pe pietre și s-a încovrigat pe după gunoi. La miezul nopții m-am dus și-am învelit-o cu pătura mea. Nu mai ploua. Daʹ se lăsase frigul.