Zgomotul cuburilor de gheață care se ciocneau de marginea paharului lat de cristal bătea în contraritm cu sunetul melancolic al coardelor moi, întinse languros de degetele lui subțiri și lungi. Când îl auzea zăngănind chitara aia veche, aproape regreta decizia de a-i fi cumpărat-o, căci nimic n-o deranja mai tare decât să nu poată asculta liniștită, întinsă pe canapea, știrile de la ora șapte. Era ceva ritualic în vocea prezentatoarei ale cărei cuvinte se înșirau pe un ritm monoton potrivit rutinei zilnice. Poate și de aceea, prima sorbitură din paharul de cristal, pe care-l plimba cu mișcări elegante ale încheieturii până când culoarea arămie a whiskey-ului se dilua în îmbrățișarea rebegită a gheții, o lua numai după ce din televizor se auzea formula de salut seacă, rostită pe un ton de obligație de către vedeta al cărei chip părea să nu îmbătrânească.  Nu era prima băutură din zi, căci cândva, nici ea nu-și mai amintea exact când, începuseră să bea înainte de masa de prânz câte un vârf, poate un pic mai mult de un vârf uneori, în funcție de cât de grea fusese ziua respectivă, de țuică sau de palincă. Dacă era foarte cald, în lunile de vară, ieșeau la amiază, atunci când dogorea mai puțin, din sufragerie pe terasă și se piteau sub acoperișul de lemn cu câte o bere, admirându-și curtea plină de pomi fructiferi, tuia și mesteceni. Unii dintre copaci erau de-o vârstă cu fata lor cea mare. Se mutaseră de la bloc la casă după ce se căsătoriseră, iar, în timp ce ea se ocupa pe-atunci de treburile gospodăriei, în limita permisă de burta care-i creștea ca pentru gemeni, el planta arbori și își găsea de lucru prin curte. Nu știa cum să iubească o femeie însărcinată, mai ales că nu-și amintea s-o fi iubit nici înainte ca ea să îi fi purtat copilul. Acum, copacii se înălțau eterni și ofereau în sfârșit umbră, iar fetele erau plecate fiecare în rostul lor, iar ambele situații îi conveneau ei de minune, căci, deși era mai tot timpul agitată, simțea mereu nevoia de liniște. Fiica cea mare, care acum avea aproape treizeci și opt de ani, se măritase la Paris cu un francez și lucra într-un birou de arhitectură din centru, în timp ce aia mică, de treizeci și cinci de ani, trăia singură în Canada, era avocată, și își retrăia în paturi reci o tinerețe furată de o relație ce se sfârșise brusc după ce durase zece ani. Dar acum nu erau afară, căci vara trecuse, erau înăuntru, în casa uriașă și goală din care foloseau, în afară de bucătărie și una dintre băi, doar două camere, sufrageria și dormitorul. Clocotea, așa cum o făcea mereu atunci când avea tot timpul să stea liniștită și să asculte știrile.

O enerva cântecul tânguitor, parcă mereu același, care învelea sufrageria ca o salcie căzătoare, plângând în ritm cu ploaia liniștită de afară. Era octombrie, dar în acea încăpere putea la fel de bine fi și iunie, căci prin perdelele vișinii, mereu trase ca pansamente peste răni deschise, lumina nu străbătea, astfel că salonul era mereu scăldat în aceeași lumină murdară și gălbuie pe care o scuipa lustra veche ca pe o apă ruginită. O irita melodia și faptul că ea parcă-i tăia cuvintele prezentatoarei pe care o auzea întrerupt, ca într-o conversație telefonică din metrou. Atunci, își arcuia amenințător sprâncenele către unghiile lui late și scorțoase, care mergeau pe gâtul chitării, căutând mereu timid, ca mâinile unui adolescent în prima noapte de dragoste, următoarea notă din acord. Contrariată parcă de lipsa rezultatelor pe care spera să le producă privirea sa sfredelitoare, își ridică ochii către chipul bărbatului din fața sa. Atunci îl observa, așa încărunțit și chel, iubindu-i calviția care îi dădea un aspect patriarhal, de parcă toată tinerețea lui se spulberase în fire fine și albe care îi pictau tâmplele. Până și ochii îi confereau un statut arhaic, cu cearcănele gri, eterne, și ridurile ce porneau în zig-zag din colțuri ca izvoare secate în alte timpuri. Atunci observa ea că mișcările degetelor sale de pe chitară nu-i erau controlate de minte, ci ghidate de alte sentimente trăite undeva dincolo de trup sau pitite ascuns și adânc în el, căci pupilele îi urmăreau ca într-un meci de tenis cuvintele ordonate din cartea deschisă de pe măsuța joasă, de sticlă, din fața lui. Lângă pagini, dar suficient de departe cât să nu le atingă, plutea în pahar, liniștit ca un lac domol, whiskey-ul lui tomnatic, fără gheață, neatins încă de când ea turnase pentru amândoi. Nimic de pe chipul lui nu-i amintea de surâsul tânărului chipeș, cu părul lung până la umeri, pieptănat și pomădat pe spate, ca al unui poet minor, care accepta cu ochii întredeschiși boabe de struguri venite drept premii din mâini fine cu degete inelate și unghii ojate la festivalurile de muzică ușoară la care, alături de formația sa, termina pe locuri fruntașe și câștiga inimi de domnișoare libere și frumoase ca primii ani de după revoluție. Nu și-l mai amintea cântând altceva decât veșnica piesă din la minor, al cărei refren părea să-l caute de ani întregi și pe care ea era sigură că el nu mai avea să-l afle până la sfârșitul vieții, asta deși știa că lumea dansase cândva pe șlagărele tinerilor care d-abia își ițeau capetele în ceea ce mai târziu avea să fie denumită pompos industria muzicală. Nu și-l mai amintea cum nu-și mai amintea prea bine nici de visul ei de a fi balerină, pe care îl mai simțea doar puțin în vârfurile degetelor de la picioare, ca pe o rană trecută care lăsase o cicatrice urâtă. Și le privi o secundă, se scutură ca de friguri, iar apoi ochii i se mutară din nou pe chipul bărbatului ei. Nasul îi era parcă mai lung acum, iar buzele și mai subțiri decât și le amintea pe fața chitaristului de douăzeci și șapte de ani, care o alesese tocmai pe ea dintre toate admiratoarele ce rupeau cu delicatețe boabe de struguri pentru a i le împinge ușor pe limbă cu un sărut. Din acea seară îi rămăseseră ca amintiri doar mirosul dulce-acrișor al transpirației lor în nări și gustul ciudat al țigărilor și strugurilor ce le mângâiaseră gurile. Se iubiseră frugal, căci în tinerețe, în așternuturi, el era mai aproape în mișcări de chitara ce-i atârna de gât decât de trupul mlădios care se mula pe sunetele vulgare ale muzicii lor. Nu-și mai vorbiseră câteva săptămâni după, până când ea, aflându-i adresa de la un coleg de trupă, se înființă la ușa lui cu tot cu bagaje, căci erau vremuri în care o femeie însărcinată nu putea decât să omoare suflete în loc să le unească. Copiii erau pe-atunci accidente ireparabile, căci nici de avort nu se punea problema, dar nici de crescut un plod bastard. Așa că au făcut ceea ce făceau toate persoanele normale în acea vreme: s-au căsătorit și s-au mutat într-o casă mare, moștenirea lui. Ea i-a vândut toate chitările, el s-a apucat să repare televizoare din amintirile pe care le mai avea din inginerie după ce făcuse politehnica și să planteze copaci în curte, ea și-a dosit balerinii și rochiile în pod, înlocuindu-le cu șorțul de bucătărie, arzând în oale ceapă prăjită și visuri, el s-a încurajat la gândul că poate ea avea să-i aducă pe lume un fiu. Ea i-a adus o fată, atunci el și-a dorit și mai tare un băiat, așa că, fără tragere de inimă, s-au mai iubit o dată rapid, iar nouă luni mai târziu ea a născut a doua fată. Apoi, vreme de douăzeci de ani,  s-au oprit. 

Când și prezentatoarea s-a oprit, luându-și scurt la revedere de la telespectatori, ea s-a ridicat, sprijinindu-se de cotul canapelei, și a plecat în pași ușori către bucătărie, de parcă doar urnirea îi fusese grea, să încălzească mâncarea pe care el o făcuse cu o seară înainte. Niciunul dintre ei nu era tânăr și niciunul dintre ei nu era la prima căsătorie, dar amândoi erau siguri că se aflau la ultima. La șaizeci și cinci de ani, nu-și imaginau cum ar putea să o ia de la capăt, indiferent de cum li s-ar fi topit dragostea rămasă. El se potoli brusc din cântat, lăsând melodia în aceeași căutare a acordului următor și ridică privirea din carte, zâmbindu-i îngăduitor. Cumva, lui i se părea mai atrăgătoare acum, cu părul ei scurt, negru, cârlionțat ca o sârmă, sânii mari revărsându-se peste abdomenul umflat, ca de mamă a doi copii, urmărind-o cu ochii întredeschiși, admirându-i fundul și picioarele încă subțiri ca pe niște amintiri neprețuite la timp. Renunțase de mult, deși nu-și mai amintea de când, la toate „ce-ar fi fost dacă”-urile, la posibilele turnee și faima neatinsă, la muzica și cântecele urlate de spectatori închipuiți, la concertele și albumele nelansate, la chitările și tobele, orgile și saxofoanele prăfuite. Își iubea nespus fetele și amândoi se dedicaseră lor până spre obsesie pentru a le oferi ceea ce ei nu cunoscuseră vreodată: dragostea. Le venea cu atât mai greu cu cât trebuia s-o inventeze pe măsură ce ele creșteau, dar acele mogâldețe s-au transformat parcă într-o clipă în eleve cuminți, una cu păr auriu, alta cu el negru de n-ai fi zis că-s surori, apoi în adolescente rebele, dar cu principii sădite într-un sertar ferecat la care reveneau ori de câte ori o luau pe arătură, și, în cele din urmă, în femei pe picioarele lor, cu aripi care nu mai încăpeau în uriașa casă părintească, gata de un zbor lung, căci nu păreau dintre cele menite doar să fluture de două ori din ele ca să aterizeze numai la doi pași de ăi bătrâni. Trebuie să fi fost după plecarea celei mici, asta o știa sigur, când în sfârșit o descoperise pe femeia din casa lui, din viața lui. Știa că se treziseră singuri la un moment dat, în pragul ușii, de unde, instinctiv, fiecare plecaseră spre câte una dintre camerele fetelor, ca să le facă patul, să le stingă luminile și să lase totul în ordine, de parcă ele ar fi urmat să revină în vizită chiar a doua zi. S-au reîntâlnit în capul scărilor de la parter, fără a avea prea multe ce să-și spună. Atunci, ea luă o sticlă de whiskey din bar, două pahare de cristal pentru amândoi și, fără prea multe cuvinte, îl invită cu o înclinare a capului în sufragerie, acolo unde ea se așeză pe canapeaua maronie de piele întoarsă, care mirosea mereu a praf și tutun, iar el luă loc aproape de ea, pe fotoliul din același set, cu fundul adâncit de la anii în care îi suportase greutatea. Ea turnă pentru amândoi, ei își puse gheață, lui nu, și nu scoaseră niciun sunet până când nu terminară tot lichidul din pahar. Abia apoi, începură să discute, mai întâi chestii organizatorice de prin casă, căci amândoi erau deja pensionari, iar după aceea și alte lucruri, din ce în ce mai profunde, decojind strat după strat din pieile lor îmbătrânite, pătate, uscate, zgâriind și trăgând cu dinții în încercarea de a se dezbrăca unul în fața celuilalt. 

Își termină paharul dintr-o înghițitură, dar înainte de a o urma în bucătărie, se opri în cămară, de unde luă două beri, una mare pentru el, una mică pentru ea, se așeză apoi la masă și le turnă în paharele deja așezate de ea. Mâncară în liniște, uitându-se pe ascuns unul la altul, furându-și priviri ca doi adolescenți timizi. Ea îi lăudă șoptit mâncarea, iar el își aminti mai clar decât momentul în care începuse să se ocupe de gătit în casă cum mărunțise ceapa și usturoiul cu o zi în urmă, cum le călise în puțin ulei, cum adăugase dublu concentrat de roșii în tigaie, în timp ce carnea fierbea pe foc, cum ea îi tăiase în cuburi cartofii și morcovii și îi adăugase, prea devreme credea el, în oală, cum el turnase amestecul din tigaie peste legume și carne, cum asezonase mâncarea cu sare, piper și boia, dându-i și ei să guste la fiecare condiment adăugat, cum închise focul și o lăsase să se răcească numai pentru a o da din nou în clocot a doua zi, tehnică despre care știa, nu-și mai amintea de când, că dădea mâncării mai mult gust. Brusc, ea își lăsă furculița pe marginea farfuriei, amintindu-și mai bine de clipa în care i-o cumpărase de la un magazin cu instrumente la mâna a doua că chitara era mai mult ca sigur lăsată acum pe fotoliu, în loc să fie agățată la locul ei, în suportul de pe perete. O aranjă cu grijă, apoi strânse scrumiera plină de pe masă, puse sticla de whiskey la loc în bar și paharele în chiuvetă. Terminară de mâncat în liniște, apoi ea se ridică și se apucă de spălat vasele, dansând pe vârful picioarelor o melodie din capul ei, poate chiar cântecul melancolic fără refren, fără început și fără sfârșit, căruia îi tot dădea viață și îl omora soțul ei în fiecare seară în sufragerie. După ce își fumă țigara, privind la petele maronii de pe tavanul bucătăriei, alungând din nări cu fumul mirosul de ulei încins, el se ridică și se apucă să șteargă farfuriile și tacâmurile, așezându-le și pe ele la locul lor. Când ea ajunse la ultimul vas, lăsându-și trupul să se legene în ritmul melodiei numai de ea știute, el își petrecu o mână în jurul burții ei, mângâindu-i șoldurile proeminente, îi apucă încheietura încă fină a mâinii și îi sărută pielea zbârcită de pe gât. Ea își lăsă capul pe spate, ca adormită, și se bucură fără rușine de dezmierdările buzelor lui subțiri și arse, de atingerile degetelor lui uscate. Dansară împreună fără muzică, amintindu-și ce gust aveau trupurile lor bătrâne mai bine decât își aminteau de perioada în care el îi făcuse pe plac și luaseră cursuri de dans împreună, doi pensionari valsând între cupluri tinere care se pregăteau să plece speriate spre drumul de pe care ei se-ntorceau acum melancolici și fericiți. Erau prea bătrâni pentru a întina sanctuarul bucătăriei cu secrețiile lor râncede, dar nici nu simțeau nevoia s-o facă, le era suficient dormitorul cu patul lor mare în care se iubeau ca doi oameni normali, a căror viață începuse doar puțin mai târziu decât a altora. Ea îi întinse ultima farfurie de șters și îi oferi un sărut lung cât răbdarea pe care o are timpul cu sfârșitul vieții, apoi țopăi cu o găletușă plină cu gheață în mână ca o ființă aflată în afara lui către sufragerie, unde scoase din bar sticla de whiskey și două pahare curate, în care turnă câteva degete și le așeză pe suporturile lor de pe masa de sticlă dintre canapea și fotoliu. El reveni cu un pled pe care i-l așeză peste picioare și se cufundă din nou în fotoliu și în lumea cărții pe care o citea, o lume care nu murea, căci menirea ei era să fie eternă. Își băură cu răbdare whiskey-ul, iar el mai turnă câte un vârf pentru fiecare, ca de culcare.

Ea urmări câteva minute dintr-un film șters pe care îl mai văzuse de câteva ori și apoi închise ochii, cu privirea îndreptată spre tâmplele lui goale și concentrate, pleoapele așezându-se unele peste altele ca niște fulgi planând fără vânt, încetișor, către pământ. Ca și cum ar fi simțit, el își mută ochii de la carte la ea preț de câteva secunde și nu-și aminti vreo făptură care să doarmă așa senin cum dormea ea, cu buzele întredeschise, nasul mic fornăind încet, și genele împreunate într-o îmbrățișare perfectă. O atinse ușor pe umăr, iar ea îi zâmbi și plecă spre dormitor, șoptindu-i pe jumătate adormită somn ușor, îndemnându-l să nu mai piardă mult timp în sufragerie.

El își continuă lectura încă o jumătate de oră, recitind frazele de câteva ori, căci îi venea tot mai greu să se concentreze. Încercă să-și amintească de când simțea ce simțea acum, dar se resemnă, spunându-și că oricum n-avea mare importanță. Ceea ce conta era că știa sigur că și ea simțea același lucru. Că acum, chiar dacă era târziu, se iubeau. Sau poate erau doar beți. Continuă să citească, uitându-se din când în când la ceas, ca și cum moartea corpului său mâncat de un cancer lent se putea citi în pasul plictisit al limbii mari.