Orice-ar zice lumea, la Operă cel mai greu e să faci curat ȋn sală. Ȋţi ia câteva ore bune şi te omoară spatele după ce-ai dat cu aspiratorul şi pe sub scaune şi pe scaune şi pe draperii şi-n fiecare colţişor. Nu zic, e greu şi de dirijori, mai ales de ăi mai bătrâni, săracii, că trebuie să stea şi câte trei-patru ore ȋn picioare şi să dea din mâini şi să se zbată acolo ȋn faţa orchestrei ca neoamenii. Da’ ce să-i faci? Pe lumea asta nu se face nimic de la sine. Dacă vrei să iasă totul glanţ trebuie să fii cu ochii-n şapte şi atent la fiecare lucru, cât de mic ar fi el. De-aia şi dirijorii trebuie să-i ţină din scurt şi pe muzicienii din orchestră, şi pe cântăreţi, şi pe balerine şi pe toţi. Altfel face fiecare ce-l taie capul şi iese un talmeş-balmeş. Ce, eu nu ştiu? I-am şi zis odată lu’ domnu’ Tiberiu, abia venise la noi de vreo câteva luni, era aşa de tânăr pe-atunci, Doamne, şi ce frumuseţe de băiat, ţi-era mai mare dragul să te uiţi la el. Ei, şi ȋntr-o zi era el necăjit după nişte repetiţii, l-am găsit ȋn fosa orchestrei când am intrat să bag aspiratorul şi pe-acolo pe sub scaune. M-am şi speriat când am dat cu ochii de el, singur-singurel, pe-ntuneric, numa’ cu lampa aia aprinsă deasupra partiturii. I-am zis, nu vă necăjiţi atâta, domnu’ Tiberiu, că aşa sunt oamenii, ce, credeţi că fetele astea de la mine nu-s la fel? Eu le zic să şteargă praful bine pe peste tot, ele dau cu cârpa numa’ pe unde nu trebuie să ridice prea mult mâna. Eu le zic să dea cu aspiratorul pe fiecare scaun ȋn parte, ele ar face un rând da şi unu’ ba. Da’ să ştiţi că dacă ai răbdare şi nu te laşi, după o vreme văd şi ele ce frumos e când faci treaba bine, o dată, de două ori, de trei ori, le mai laud şi eu, le mai zice şi domnu’ director o vorbă bună şi pân’ la urmă se dau pe brazdă. Aşa o fi şi cu muzicienii, domnu’ Tiberiu, să nu vă supăraţi pe mine, da’ sunt femeie bătrână şi mă gândesc că şi ei, cu tot Conservatorul lor, tot ca fetele mele de la curăţenie or fi. Aşa că mergi dumneata ȋnainte cum ştii şi pân’ la urmă or să facă şi muzicienii cum vrei şi cum le arăţi că e mai bine să facă. A râs atunci domnu’ Tiberiu şi mi-a zis săru-mâna, doamna Norica, chiar aveam nevoie de-o ȋncurajare, şi de-atunci nu s-a ȋntâmplat vreodată să treacă pe lângă mine, oricât de grăbit ar fi fost, fără să-mi dea bună-ziua sau să-mi zică un mulţumesc că-i mereu curat-lună acolo jos la orchestră.

Cinzeci de ani am făcut curat la Operă. De la şaişpe ani la şaişase. Când am ȋmplinit treizeci, m-au lăsat prima oară să fac şi scena. Cel mai greu e ȋn sală şi ȋn loji, cu toate scaunele şi draperiile alea. Acolo stau cucoanele şi dau ochii peste cap dacă nu-i curat, se plâng la plasatoare şi alea plimbă vorba ȋn toată instituţia. Da’ cea mai mare răspundere e pe scenă. Nu numa’ că se aprind toate reflectoarele şi se face o lumină de se vede şi urma de la cârpă, da’ ferească Sfântu’ să rămână vreun strop de apă pe jos şi să alunece vreo balerină, că-i vai de ea, sărăcuţa, cu gleznişoarele alea subţirele ale ei. Da’ nici să nu speli bine nu se poate. Că dacă rămâne praf se plâng cântăreţele că le apucă tusea şi că-i din vina ta, că n-ai dat bine cu mopul. Tovarăşa Norica, mi-a zis ȋn ziua aia administratora, că ea se ocupa de noi pe vremea aia şi ne ȋmpărţea sarcinile şi ne verifica, tovarăşa Norica, să ştii că scena e cea mai mare responsabilitate. Acuma, na, mă ducea şi pe mine atâta mintea, să ştiu că nu se face să strănute cântăreţele pe scenă ȋn timpul spectacolului, că oamenii dau banii pe bilet să le asculte cum cântă, nu cum ȋşi trag nasul. Aşa că mi-am dat ȋn ziua aia toată silinţa, am frecat şi-am curăţat de parcă venea Paştele, nu alta. Când am terminat, strălucea totul şi nu vedeai un fir de praf să-l cauţi cu lumânarea. S-a mirat şi domnu’ director de atunci, bravo, tovarăşa Norica, mi-a zis, aşa scenă impecabilă mai rar. Şi de-atunci numa’ eu am făcut scena. Munceam ȋnainte de fiecare spectacol până nu-mi mai simţeam nici mijlocul, nici mâinile. Da’ nici n-a avut nimeni de ce să se plângă vreodată.

Anu’ ăsta se fac patru ani de când m-am pensionat. Mi-a fost bine, nu zic. Am mai făcut eu curat prin case, că nu-mi venea să stau aşa, cu mâinile ȋncrucişate toată ziua. Şi-un ban ȋn plus nu strică niciodată. Da’ gata, anu’ ăsta am terminat şi cu casele. Când am ȋmplinit şaptej’ de ani am pus cârpa-n cui. La ȋnceput mi-a fost mai nu ştiu cum. Prea aveam mult timp ȋn fiecare zi. Poate de-aia mi-a venit să fac ce-am făcut. Cum să zic? Mi-a venit aşa, ȋntr-o zi, din senin. Să fac şi eu acu’ la bătrâneţe ce n-am făcut o viaţă ȋntreagă. Să-mi iau şi eu un bilet să merg la Operă ȋntr-o seară. Uite-aşa, ca cucoanele.

C-o noapte ȋnainte nici c-am pus geană pe geană. Mă tot gândeam cum o să fie să mă ȋntorc acolo după atâta vreme, da’ să intru prin faţă, nu prin dos, pe la intrarea artiştilor. A artiştilor şi-a femeilor de servici, da’ asta nu zice nimeni. Şi mă gândeam ce-o să zică fetele de la garderobă şi plasatoarele când or să mă vadă. Ȋn ziua aia mi-am pus părul pe bigudiuri, mi-am dat cu ojă pe unghii, de-ai fi zis că mă duc la nuntă. Şi m-am pus să caut prin şifonier ceva de ȋmbrăcat, că nu voiam să mă fac de râs pe-acolo, da’ nici să dau bani pe-o rochie nouă s-o port o seară nu voiam. Am probat una-alta, parcă nimic nu se potrivea. Dintre toate cel mai mult ȋmi plăcea compleul pe care mi-l făcusem de soacră mică, pentru cununia civilă. Era şi materialul bun, şi croiala frumuşică. Noroc că nu m-am prea ȋngrăşat de-atunci. Mă strângea niţel sacoul peste piept, da’ l-am lăsat aşa desfăcut şi nici nu se vedea. Am stat să mă gândesc cum să fac cu pantofii, că aveam de mers pân’ la metrou şi ăia de-i ţin de buni sigur m-ar fi bătut. Pân’ la urmă mi-am pus pantofii de toată ziua şi pe ăia asortaţi i-am luat ȋntr-o pungă, de i-am ȋncălţat numa’ când am ajuns acolo la părculeţ.

Am avut eu emoţii, da’ până la urmă a fost frumos. Pe fata care verifica biletele la intrare n-o ştiam, da’ Tanţi, plasatoarea, a rămas cu gura căscată când a dat cu ochii de mine. Vai, doamna Norica, cât p-aci să nu vă recunosc, vă-mbogăţiti, zău aşa. A fost drăguţă, mi-a dat un program şi n-a vrut să-mi ia banii pe el. Ba m-a şi condus la locul meu, ca pe cucoane, de parcă eu n-aş fi ştiut unde aveam biletul. Păi cum să nu ştiu, nu ştersesem eu cinzeci de ani praful de pe fiecare scaun cu plăcuţa cu numărul de pe spătar cu tot?

Mi-a prins bine programul ăla, ce să zic. La ȋnceput ȋţi spune cine cântă şi cine dirijează. Pe mulţi ȋi ştiam şi eu, şi ȋncă mai bine decât ȋi ştiu alţii, că pe lumea asta cunoşti omul cu adevărat după cum vorbeşte cu femeia de servici şi după cum ȋşi aruncă gunoiul la coş sau aşteaptă să strângi tu totul după el.

Ei, şi din program mai vezi şi ce se ȋntâmplă ȋn opera aia. Că pe scenă cântă doar ȋn italiană, nu ȋnţelegi o iotă din ce zic. Da’ te uiţi ȋn program şi te uiţi la ce scrie deasupra scenei, e ca la televizor, când citeşti scrisul la un film, şi aşa ȋţi dai seama unde au ajuns cu povestea. Şi spectacolul mi-a plăcut. Erau costumele frumoase şi cântăreţele fardate şi aranjate şi muzicienii toţi ȋn frac, ţi-era mai mare dragul, nu ȋn blugi şi tricouri lălâi cum veneau la repetiţii. Şi muzica parcă-ţi mergea la suflet, aşa, până-n străfunduri o simţeai. Atunci mi-am dat eu seama cum e când se cântă tot de la cap la coadă, nu cu ȋntreruperi la fiecare două minute, aici mai sus, aici mai jos, aici mai la dreapta, aici mai la stânga, ca la repetiţiile alea de unde nu se ȋnţelegea nimic. Şi totul sclipea de curăţenie, când s-au aprins reflectoarele nu vedeai fir de praf, ce să zic, m-am bucurat să văd că nu se lăsaseră fetele mele pe tânjală după ce-am plecat eu.

Şi povestea a fost frumoasă. Boema ȋi zicea. Se ȋntâmpla totul la Paris. Cam prea tristă, deşi ȋncepea cu o mulţime de glume, aşa. Cu nişte băieţi tineri, un scriitor, un muzician, un pictor şi unul, al patrulea, nu mai ştiu ce era. Da’ erau săraci lipiţi pământului şi stăteau toţi ȋntr-o prăpădită de mansardă. Şi mai erau şi două fete, una mai timidă, Mimi, aia de era bolnavă, tuşea de vai de mama ei, şi una Muzeta, panaramă mare, da’ bună la suflet. Şi Mimi s-a ȋndrăgostit de unu’ din băieţii ăia, Rodolfo, ăla de era scriitor. Şi s-a ȋndrăgostit şi el de ea, aşa, la prima vedere. Adică nici nu s-au prea văzut, că ea urcase la el să-i ceară un chibrit să-şi aprindă lumânarea, că i se stinsese. Şi ce să vezi, că tocmai atunci s-a stins şi lumânarea lui, aşa că mai mult au orbecăit pe-ntuneric decât s-au văzut. Ailaltă, Muzeta, ȋşi găsise pe unu’ bogat s-o ţină, da’ vezi că ea tot la unu’ din băieţii ăia săraci trăgea, la ăla de era pictor, că era amorezată de el. Şi el de ea şi să vezi gelozie şi cum se certau şi se ȋmpăcau. Ei, şi era iarnă şi băiatul ăla, Rodolfo, scriitorul, i-a zis până la urmă lu’ Mimi să-şi găsească şi ea pe unu’ cu bani, s-o ducă la doctori să se caute, că el n-avea cu ce. Şi-n ultima parte se ȋnţelege că s-au despărţit şi ea era cu un conte sau ceva, da’ până la urmă Mimi se ȋntoarce la Rodolfo, că pe el ȋl iubea ea, şi el pe ea, şi mai cântă cam la vreo oră aşa, n-ai zice c-ar mai fi avut suflu sărăcuţa, da’ aşa e la operă, şi până la urmă moare acolo ȋn braţele lui.

Doamne, ce-am mai plâns atunci! Că şi noi tocmai ȋngropaserăm o fată tânără ȋn bloc, Lili, până şi numele li se potrivea, nu mi-a venit să cred. Lili asta a noastră stătea cu soră-sa, Viorica, ȋn chirie ȋntr-o garsonieră cu mine pe etaj. Fete de la ţară, da’ cu mult bun simţ amândouă, mereu dădeau bună-ziua, mă ȋntrebau de sănătate, mă ajutau când mă vedeau că veneam cu câte-o sacoşă mai grea de la piaţă. Le mai duceam şi eu câte ceva de mâncare când făceam o plăcintă sau o prăjitură, că aşa e ȋntre vecini. Şi nu era Paşte sau Crăciun sau ziua mea să nu-mi aducă un ceva, acolo, o cutie de bomboane sau un săpun sau un şampon, că lucrau amândouă la un salon de coafură. Vio era a mai mare, ea era mai serioasă, ştia mai bine ce voia. Lili era mai fluşturatică, mai cu ochii după bărbaţi, se vedea după ce punea pe ea, că mai mult nu se ȋmbrăca decât se ȋmbrăca.

Ei, şi Lili a venit ȋntr-o seară la mine şi mi-a zis că băgase nu ştiu ce ȋn priză şi i se stinseseră toate luminile, şi ea ce să facă acuma? Eu i-am zis că probabil săriseră siguranţele, da’ mai bine să se ducă la Titel de la 9, că el era electrician, şi să-i zică neapărat c-am trimis-o eu să-l roage s-o ajute. Şi aşa s-a dus Lili pe la zece seara la Titel şi el a ajutat-o, cum altfel, că era băiat bun şi săritor, ȋl ştiam de când era atâtica. Şi ce să vezi, că s-au şi plăcut.

Şi nu zici că după aia au ȋnceput să iasă ȋmpreună, ba Titel ȋi făcuse cunoştinţă şi lu’ Vio cu un prieten de-al lui, ăla era instalator, un băiat ȋnalt aşa şi mai tăcut, mi-a făcut şi mie o reparaţie odată, că se ȋnfundase nu ştiu ce ţeavă şi nu-mi mai curgea apa caldă la bucătărie, spălam toate vasele cu apă rece de mă dureau oasele mâinilor pân’ la cot. Lăsaţi, tanti Norica, mi-a zis Titel când a auzit, că vă trimit eu un băiat să vă rezolve. Şi-a venit băiatul, Leonard ȋl chema, şi-a reparat ce era de reparat, de-am avut şi eu apă caldă la bucătărie ca oamenii. Băiat bun şi el, ce mai. Şi de-aia m-am bucurat pentru ei, chiar mi-am zis, ia uite ce noroc că mi-a venit mie ȋn cap s-o trimit pe Lili la Titel. Erau tare frumoşi, cum ieşeau toţi patru ȋmpreună, tineri, veseli, ȋi auzeai râzând de la lift. Ei erau ȋnalţi amândoi şi bine făcuţi, zdraveni, să simţi că ai un bărbat lângă tine. Şi fetele ȋţi luau ochii când le vedeai, Lili era mai subţire, aşa, Vio mai plinuţă, da’ numa’ cât trebuie.

Da’ dacă te uitai mai de-aproape, parcă-parcă ceva nu mergea. Că ele erau mereu aranjate, coafate, fardate, cu unghiile făcute, na, dacă lucrau unde lucrau. Titel şi Leonard se ȋmbrăcau şi ei frumos, da’ mai modest, aşa, şi se vedea că munceau cu mâinile, aveau palmele aspre şi bătăturite şi negru pe sub unghii. Şi până la urmă, de asta sau de altceva, nu ştiu, s-au stricat lucrurile ȋntre ei.

După o vreme Lili s-a şi mutat din bloc, cică ȋşi găsise pe unu’ bogat care-o ţinea ȋntr-un apartament ȋn centru. S-a lăsat şi de servici, da’ asta a fost mare prostie din partea ei. Nici lu’ Viorica nu i-a picat bine. Eu o băgasem acolo că era soră-mea, mi-am pus obrazul pentru ea, tanti Norica, ȋmi zicea, şi ea şi-a pus palma-n fund şi-a plecat după ăla. Nu zic, o ţine ca pe-o prinţesă, da’ ăştia se plictisesc repede de-o femeie, nu face să laşi totul baltă pentru unu’ ca el. Acuma, ce să zic, nici Viorica nu era uşă de biserică, se vedea că avea şi ea câte-o relaţie, că altfel de unde atâtea haine scumpe şi atâţia pantofi şi excursii ȋn străinătate, dintr-o leafă de manichiuristă, şi nici măcar la vreun salon din alea de prin centru, că ea lucra aci la noi ȋn cartier. Da’ ea era mai deşteaptă decât Lili, ce să zic? Ea de la ȋnceput şi-a dat seama că nu era ȋn regulă ce se ȋntâmpla cu soră-sa. O vedeam eu că e din ce ȋn ce mai supărată, da’ n-am ȋnţeles de ce până n-a venit ȋntr-o zi Lili ȋn vizită la Vio şi-am văzut-o şi eu ȋn holul blocului, că ieşisem să ud florile.

Doamne, ce să zici că era să n-o recunosc? Nu că se vopsise blondă şi avea nişte unghii de-alea de nu poţi să ţii nimic ȋn mână din cauza lor, asta ȋşi făceau toate fetele, nici nu mai băgai ȋn seamă. Da’ Lili ȋşi făcuse nu ştiu ce la obraji şi un bot din ăla de nu mai putea nici să vorbească. Când am văzut-o, cum era şi becul ăla de pe culoar cam chior, am crezut c-o bătuse ăla de-o lăsase cu faţa umflată. Şi-şi mărise ţâţele şi fundu’, da’ la corp era şi mai slabă ca-nainte, i se vedeau oasele şoldurilor peste cureaua de la blugi şi burta lipită de spate de parcă nu mai pusese nimic ȋn gură de când plecase din bloc. Din ce fată frumoasă fusese, ajunsese acuma ca un par cu nişte guguloaie pe el. Nu-mi place, tanti Norica, nici mie ce-şi face soră-mea, mi-a zis Viorica după aia. Prea o ţine din operaţie ȋn operaţie şi din injecţie ȋn injecţie. Aş putea şi eu să-mi fac, nu zic, da’ la ce bun? Şi mie mi-e şi frică să-i las să-mi bage toate porcăriile alea ȋn mine. Da’ cică lui aşa ȋi place şi-i tot plăteşte operaţiile la o clinică din alea, că ea de unde să aibă atâţia bani, dacă vă zic cât costă toate astea, tanti Norica, vi se face rău.

Ei, şi-a avut dreptate Viorica. S-a plictisit ăla de Lili şi i-a dat papucii fără niciun menajament. S-a ȋntors la garsonieră numa’ cu hainele de pe ea. Şi cu toate silicoanele alea ȋn ea. Şi atunci şi-a adus Lili aminte de Titel şi-a ȋnceput să-i facă ochi dulci, să-i zică, aşa, că numa’ la el se gândise ȋn toată vremea aia şi ce fericiţi fuseseră ei ȋmpreună, şi ce i-o mai fi zis şi ce i-o mai fi făcut că l-a ȋmbârligat din nou.

Acuma, ce să zic? Eu m-am bucurat că erau din nou ȋmpreună. Că Lili nu era fată rea. Dacă o rugai să te ajute cu ceva, nu zicea niciodată nu. Când am căzut de pe scăriţă şi mi-am scrântit glezna n-a fost zi ȋn care să nu treacă pe la mine, mai deretica prin casă, ȋmi făcea cumpărături, mai stătea de vorbă cu mine. Merita săraca un băiat cumsecade, care să aibă grijă de ea.

Da’ uite că n-a fost să fie. Că nu ştiu ce-a fost cu unu’ din implanturile alea, de-a trebuit să se opereze să-şi scoată nu ştiu ce, mi-a zis Viorica, da’ n-am ȋnţeles eu prea bine. Şi nici nu mai avea bani de doctori din ăia scumpi, chiar dacă au pus mână de la mână şi Viorica, şi Titel. S-a dus la un doctor de mâna a doua şi după operaţie i-a fost tot mai rău, au trimis-o de la clinică la spital, da’ a fost prea târziu, n-au mai avut ce să-i facă. Săraca de ea, nici treij’ de ani n-avea. A ţinut-o bietul Titel de mână până-n ultima clipă. Şi după ce şi-a dat biata fată sufletul, el tot zicea că Lili doar adormise şi c-o să-i mai pună doctorul o perfuzie sau ceva şi-o să se facă bine. Taman ca-n operă, doar că fără muzică. Şi fără toate aplauzele alea la sfârşit.

Şi-aşa m-a răscolit opera aia c-am plâns şi acolo şi tot drumul spre casă am avut numa’ lacrimi ȋn ochi. Tare aş fi vrut să vorbesc cu cineva despre Mimi aia din operă şi despre Lili a noastră şi cum se ȋntâmplă lucrurile pe lumea asta. Şi ce să vezi, taman când aşteptam liftul a intrat şi Titel ȋn bloc, era trecut de zece seara şi el venea de la muncă. Da’ lui nu mi-a venit să-i povestesc, că se vedea că era obosit şi oricum numa’ de-asta n-avea el nevoie, săracu’ de el, să-i mai scormonească cineva durerea cu poveşti de la Paris. Şi Viorica se mutase din bloc, nu mai pot, tanti Norica, ȋmi zisese, zău că nu mai pot să stau aci, mi se rupe inima când ajung ȋn faţa intrării şi-mi aduc aminte că soră-mea nu mai e şi că nemernicul ăla care-a pus-o să-şi facă toate operaţiile alea e bine-mersi şi ticăloşii ăia de doctori la fel şi liberi să nenorocească şi alte fete ca ea.

Aşa c-am ţinut toată durerea aia ȋn mine şi aproape că mi-a părut rău că m-am dus. Prea m-a ȋntristat. La vârsta mea, când ȋncepi s-o ţii mai mult din ȋnmormântări ȋn parastase, parcă nu-ţi mai trebuie poveşti din astea triste, că destul e de plâns pentru ce se ȋntâmplă ȋn jurul tău. Şi mi-am zis că de-acum ȋncolo nu mai arunc banii pe nicio operă, mai bine stau la mine acasă şi mă uit la televizor la un serial din ăla de amor care sigur se termină bine.

Da’ nu ştiu cum s-a ȋntâmplat, am avut eu ȋntr-o zi drum pe lângă Operă şi mi-au picat ochii pe un afiş cu un spectacol. Şi-am văzut că dirija domnu’ Tiberiu şi mi-am adus aminte cum stătea ȋn ziua aia singur jos la orchestră cu partitura ȋn faţă. Şi parcă m-a apucat aşa dorul şi-am zis că ce-am de pierdut şi mi-am luat iar bilet. De data asta nu m-am mai frământat deloc ȋnainte. Mi-am pus tot aşa părul pe bigudiuri şi mi-am luat rochia pe care-o port de Crăciun. Că văzusem la Boema că vine lumea ȋmbrăcată de tot felul. Erau şi unele mai tinere gătite ca la nuntă, cu rochii lungi, cu bijuterii, da’ alea erau puţine. Cele mai multe femei aveau un costum cu sacou sau o rochie mai cochetă, da’ fără mare lux. Şi mai erau şi femei ca mine, se vedea că erau pensionare şi ele, c-o fustă sau un pantalon şi-o bluzică mai acătării şi c-un plovăraş pe deasupra. Da’ pantofii buni tot aşa i-am luat ȋn plasă şi mi i-am pus când m-am dat jos din metrou.

Ȋn seara aia am văzut Carmen. Asta avea multă muzică veselă, da’ şi multă tristeţe. Se vedea de la bun ȋnceput că n-o să se termine bine. De-asta ȋn pauză mi-am zis să mă duc şi eu să iau un pahar de vin, ca toate cucoanele. Da’ când am văzut cât costă, m-am potolit. Doamne, ce neruşinare! Păi cu banii ăia mănânci o zi ȋntreagă. M-am ȋntors la locul meu, da’ cumva nu mi-a picat bine că n-am putut şi eu să-mi iau un pahar de vin, acolo. Da’ a ȋnceput iar muzica şi m-am luat cu ce se ȋntâmpla pe scenă, de data asta povestea era mai alambicată, n-am ȋnţeles eu bine chiar totul. Doar că băiatul ăla, Don Jose, brigadierul, a lăsat fata cu care trebuia să se ȋnsoare şi s-a ȋndrăgostit de una mai focoasă, de se dădea la toţi bărbaţii. Şi aia l-a dus cu vorba şi s-a ȋncurcat cu altu’ şi băiatul ăla, ȋn loc să-şi vadă de viaţa lui, s-a ţinut după ea şi-a omorât-o. C-aşa sunt unii, le ia gelozia minţile şi fac moarte de om. Da’ eu mă gândesc că-i făcuse Carmen aia farmece. Nu prea cred eu ȋn treburi de-astea, da’ parcă n-a fost lucru curat cum a uitat bietul om şi de slujbă, şi de fata aia de la el din sat, care era de pus la rană, şi de ce-i spusese mă-sa cu limbă de moarte, şi de tot.

Acuma, ce să zic, lucruri de-astea se tot ȋntâmplă. Păi noi nu-l avem pe Săndel tot aşa? Doar că pe el l-a apărat Dumnezeu, de l-a oprit pe loc şi n-a omorât-o pe nefericita aia.

Doamne, ce poveste şi aia, ţi se face părul măciucă-n cap.

Răzvan al meu era de vreo şase luni la armată. Că după liceu n-a mai vrut să dea la facultate, că la ce-i trebuie să buchisească patru-cinci ani şi după aia să nu găsescă de lucru, a zis că mai bine face un an de armată şi după aia se duce să lucreze cu unchi-su la atelierul auto, să câştige un ban ca lumea. Eu aş fi vrut să-l văd om cu studii, da’, ce-i drept, pe el nu-l trăsese niciodată inima la carte. Şi-atunci ce era să fac? Am zis c-o fi mai bine aşa, decât să fie un doctor prost, mai bine să fie un mecanic bun. Şi-aşa a ajuns Răzvan al meu la armată. Ei, şi-acolo l-a văzut un ofiţer, general sau ce-o fi fost, că era băiat simţit şi că la el era mereu totul curat ȋn jur, că aşa mi-am crescut amândoi copiii, şi pe Irina, şi pe Răzvan, nu conta că ea era fată şi el băiat, eu i-am pus să-şi facă fiecare patul şi ordine ȋn cameră şi să lase curat ȋn urma lor, şi la baie, şi la bucătărie şi oriunde se duc. Şi l-a luat generalul ăla sau ce-o fi fost, nu mai ţin minte, să facă curat la birouri. Eu, la-nceput, m-am supărat foc când am auzit, vezi, măi Răzvane, i-am zis, dacă făceai şi tu o facultate nu mai ajungeai să freci closetele altora. Lasă, mamă, nu mai vorbi aşa, mi-a zis el atunci, că ăia de vor să dea la facultate sunt ȋn picioare la cinci dimineaţa şi se târâie toată ziua prin noroi cu raniţa ȋn spate, pe când eu sunt domn, şterg praful prin birouri, mai dau c-un mop, mai spăl un geam, da’ stau la căldură, nu mă plouă, nu mă bate vântu’. Şi am şi trecere la domnu’ general, dacă vrea vreun camarad o permisie sau ceva, la mine vine. Că văzuse generalul sau ce-o fi fost ăla că Răzvan al meu era sprinten la minte şi după câteva săptămâni l-a pus pe el să facă tot felul de hârtii şi i-a adus un băiat să-l ajute la curăţenie şi la treburi mai grele.

Şi ȋntr-o zi mă trezesc că primesc telefon de la Răzvan, mamă, zice, vezi că vin acasă sâmbătă ȋn permisie şi-l aduc cu mine şi pe Sandu ăsta de mă ajută pe-aci. Vino, mamă, i-am zis. Şi-am făcut curat lună la el ȋn cameră, i-am aşternut acolo băiatului ăluia, lui Răzvan i-am făcut patul ȋn camera soră-sii şi pe Irina am luat-o să doarmă cu mine. Din ce-mi zisese Răzvan al meu pân’ atunci, credeam că Sandu ăla era tot un puşti ca el, abia ieşit din liceu. Da’ nu, ce să vezi, Sandu era om ȋn toată firea, avea spre treij’ de ani. Om la locul lui, politicos, curat, da’ am văzut eu că avea ceva pe inimă, un necaz mare, că nu zâmbea niciodată, stăteai de vorbă cu el şi dintr-o dată ȋl vedeai că ȋncepe să se uite aşa, ȋn gol, de parcă ar fi fost cu mintea-n altă parte. N-am zis nimic, nici atunci, nici când a venit Răzvan iar cu el după vreo două săptămâni. Da’ a treia oară, când l-a adus taman de Paşte, nu m-a mai răbdat inima şi l-am luat la o parte pe Răzvan şi l-am ȋntrebat ce era cu omu’ ăla, el familie n-avea, sau ce? Şi atunci mi-a povestit ce şi cum.

Sandu era om la casa lui, însurat, cu doi copii micuţi. N-am ȋnţeles de ce-l luase aşa de târziu la armată, da’ aşa o fi fost soarta lui. Ei, şi ȋntr-o zi a plecat într-o permisie şi-n loc să stea acasă trei zile, s-a ȋntors la cazarmă a doua zi, negru de supărare. Şi la ȋnceput n-a vrut să zică nimic, nici ce i se ȋntâmplase, nici ce era cu el. Da’ l-a văzut şi generalul ăla cum era aşa schimbat cu totul şi l-a chemat la el ȋn birou şi l-a luat la ȋntrebări. Şi cum l-o fi ȋntrebat şi ce i-o fi zis, până la urmă Sandu i-a povestit tot. Că ajunsese vineri seara acasă şi când a intrat ȋn curte i s-a părut că era aşa, ceva ȋn neregulă. Şi ȋn loc să intre ȋn casă, a stat o vreme şi s-a uitat doar pe geam. Şi-a văzut că la nevastă-sa era un vecin de-al lor, stătea la masă cu ea şi cu copiii. Şi după ce-au terminat de mâncat a ajutat-o să strângă farfuriile şi să ducă copiii la culcare şi după aia, ȋn loc să plece acasă la el, s-a dus cu ea ȋn pat, de parcă ar fi trăit acolo de când lumea. Şi când a văzut Sandu ce se ȋntâmpla ȋn casa lui, cică a simţit aşa, ca şi cum ar fi venit o furtună mare pe el şi-o durere de parcă l-ar fi trăznit şi n-a mai vrut decât să intre peste ei ȋn casă şi să-i omoare acolo pe loc pe-amândoi.

Şi a pus mâna pe clanţă şi a ȋntredeschis uşa şi atunci a auzit că se sculase unu’ din copii şi se pusese pe plâns şi-o chema pe maică-sa la el. Şi ea s-a dat jos din pat şi s-a dus ȋn camera copiilor. Şi-atunci Sandu a ȋnchis uşa, s-a ȋntors pe călcâie şi-a plecat. Cică nici nu mai ştia ce făcuse ȋn noaptea aia, pe unde umblase, doar că se trezise a doua zi la un frate de-al lui care stătea tot acolo, ȋn sat. Pe-acasă la nevastă-sa nu s-a mai dus, s-a urcat ȋn tren şi s-a ȋntors direct la cazarmă. Şi cine ştie ce i-o mai fi zis Sandu generalului, că ăla i-a dat ordin să lase pistolul la el pe birou şi să nu se apropie de vreo armă, că-l bagă la carceră. Şi după aia generalul l-a chemat pe Răzvan la el şi i-a zis să nu care cumva să se dezlipească de Sandu sau să-l piardă vreo clipă din ochi. Şi Răzvan l-a ȋntrebat atunci pe general dacă se gândea că Sandu o să se ducă s­ă-i facă nevesti-sii ceva, şi generalul s-a enervat şi i-a zis că lui ȋi era frică să nu cumva să-şi facă Sandu felul. Nu pot, mamă, să-l las singur acolo, nu-l vezi ce cătrănit e, dacă mă ȋntorc din permisie şi-l găsesc cine ştie cum? mi-a zis atunci Răzvan şi-am văzut că era speriat de nu mai putea, că-i dăduse generalul ăla viaţa unui om ȋn grijă şi ȋşi dădea şi el seama că nu era lucru de glumă.

Şi după o vreme, tot venind pe la noi, a ȋnceput şi Sandu să se deschidă şi ne-a povestit că dăduse divorţ, că el la nevastă-sa nu mai putea să se ȋntoarcă. Eu i-am zis că n-ar trebui să se strice aşa o căsnicie, cu una, cu două. Că e greu şi pentru o femeie să crească doi copii singură, ce, eu nu ştiam? Că doar eu am rămas văduvă cu doi copii mici şi tare m-am chinuit. Să-i crească cu ăla, dacă eu n-am fost bun, a zis Sandu şi-a strâns aşa din măsele, de-am văzut atunci că nu era omul să dea ȋnapoi odată ce luase o hotărâre.

Ei, şi după ce-a terminat Răzvan armata am văzut eu că tot ȋl chema pe Sandu pe la noi. Şi mereu ieşeau toţi trei ȋmpreună, Răzvan cu Sandu şi cu Irina, ba la un film, ba la o plimbare, ba la o terasă. Şi ȋntr-o zi văd că vine Răzvan singur acasă. Şi parcă am simţit eu ceva când l-am văzut intrând singur pe uşă. Şi-l ȋntreb, da’ Irina şi Sandu unde sunt? El s-a uitat aşa lung la mine. Se plimbă şi ei prin parc, unde să fie? Da’ tu de ce nu te plimbi cu ei? Ca să nu fiu a cincea roată la căruţă, de-aia, a zis. Eu atunci am văzut negru-n faţa ochilor, cum să se ȋncurce Irina mea cu unu’ cu zece ani mai mare decât ea şi divorţat şi cu doi copii. L-am luat pe Răzvan la trei-păzeşte, că el ni-l adusese pe Sandu ȋn casă şi cum nu-i fusese ruşine să-l ȋncurajeze pe la spatele meu. Irina n-avea nici douăj’ de ani, făcea şcoala de asistente pe-atunci. Stai măi mamă, mi-a zis Răzvan, dumneata nu vezi ce om e Sandu? Eu m-am tot uitat la el şi m-am tot gândit. Ştii de ce a putut să stea el acolo, la fereastră, şi s-o vadă pe nevastă-sa cu vecinu’ şi să nu-i omoare pe-amândoi? Fiindcă-i om bun la suflet, de-aia. Ăsta o să aibă grijă de Irina ca de ochii din cap. Mai ales că ea e fată cuminte şi-l iubeşte şi n-o să-i facă vreun necaz. Şi dacă o pune dracu’ pe Irina să calce strâmb, o omor eu cu mâna mea dacă n-o omoară el.

Eu m-am supărat şi mai tare când mi-a zis asta, că nu mi-a picat deloc bine c-a vorbit aşa de soră-sa. Ai grijă, Răzvane, i-am zis, că numa’ pe ea o ai pe lumea asta, orice-ai face tu şi orice-ar face ea, Irina soră-ta e şi soră-ta rămâne. Da’ după aia am mai stat şi eu şi m-am mai gândit. Ce-i drept, Sandu era băiat cumsecade, politicos, când venea la noi era atent, tot timpul cu săru-mâna, eu cu ce pot să ajut, eu ce să cumpăr, eu ce să aduc. Şi cu Irina se purta frumos, o ducea la cinematograf, la un cico, la o plimbare. Şi fata ȋl iubea de mama focului, se vedea de la o poştă, numa’ eu fusesem oarbă şi nu-mi dădusem seama de nimic. Acuma, ce să mai zic? A avut dreptate Răzvan al meu. Se fac douăj’ de ani de când s-au luat Irina şi Sandu. Şi ce căsnicie frumoasă au! Şi copiii lui când vin la ei se poartă aşa de bine şi cu Irina şi cu copiii ei, nici nu zici că-s fraţi numa’ după tată.

Aş fi sunat-o pe Irina în seara aia, să-i povestesc şi ei de Carmen şi de Don Jose, da’ se făcuse târziu când am ajuns acasă şi-am zis s-o las să doarmă, că ei se scoală toţi cu noaptea-n cap, băieţii să se ducă la liceu şi ea şi Sandu la servici. Aşa că mi-am turnat un pahar de vin din ăla primit de la cuscru’ Mitică, făcut de el cu strugurii din via lui, şi-am stat aşa, singură cu gândurile mele. Mi se făcuse milă de Don Jose ăla de se ȋndrăgostise de Carmen. Că şi el era băiat bun, da’ uite că gelozia i-a stricat viaţa. Şi m-am gândit că dacă n-ar fi visat urât copilaşul ăla şi nu s-ar fi pus pe plâns, ar fi băgat şi Sandu cuţitu-n nevastă-sa, ca Jose ăla ȋn Carmen. Şi-ar fi ȋnfundat bietul Sandu puşcăria, de copiii lui cine ştie ce s-ar fi ales, şi nici Irina mea n-ar fi avut un bărbat aşa de bun şi de omenos. Uite, mi-am zis, e ea viaţa ca la operă, da’ nu ȋntotdeauna. Şi e mai bine aşa.

Ei, şi m-am luat eu cu una-alta, au trecut şi sărbătorile, Crăciunul şi sfântu’ Ştefan şi Anul Nou şi Boboteaza şi sfântu’ Ion, şi parcă m-a apucat un dor de mers la Operă. Vezi bine, ȋi prinsesem gustul. Ce să zic, mă săturasem de filmele cu Moş Crăciun şi mă plictiseau şi serialele la care mă uitam, că prea le lua ălora o săptămână-două să intre dintr-o cameră ȋntr-alta şi să zică ce-aveau de zis. Nu ca la operă, unde ȋn trei-patru ore se ȋntâmplă atâtea că te ia ameţeala. Şi chiar dacă era vreme urâtă zilele alea, de nici nu-ţi venea să ieşi din casă, am zis să trec măcar pe la casa de bilete, să văd ce spectacole mai erau. Eu una nu mai ştiam ce să aleg, pe alea două, Boema şi Carmen le văzusem, nu mai aveam de ce să mă duc tot la ele. Da’ Lenuţa de la bilete mi-a zis să iau la Elixirul dragostei, că e cu muzică veselă şi se termină bine. Bine că mai sunt şi opere din astea care se termină bine, mi-am zis şi mi-am luat bilet.

De data asta m-am ȋmbrăcat cu rochia pe care mi-am făcut-o pentru nunta fetei unei verişoare de la Focşani, nu era nici prea-prea, nici foarte-foarte. Şi uitasem de ea. Noroc cu mersul la Operă, că altfel ar fi rămas nepurtată ȋn şifonier s-o mănânce moliile.

Ce să zic, avusese dreptate Lenuţa, era veselă muzica, nu-ţi venea să stai locului când o auzeai. Şi-ţi venea şi să râzi, şi să plângi când ȋl vedeai pe nătăfleţu’ de Nemorino, cum şi-a dat el şi ultimul ban să cumpere elixirul dragostei. Că era ȋndrăgostit lulea de una, Adina, care se vedea de la ȋnceput că-l iubeşte şi ea, da’ cu el făcea pe cucoana citită şi se ţinea cu nasul pe sus. Ei, şi auzise el că se ȋndrăgosteau toate fetele de cine bea elixirul ăla, oricât de sărac şi de nesărat ar fi fost. Şi l-a păcălit negustorul ăla şi i-a dat o sticlă de vin de i s-a urcat la cap, cât pe-aci să uite Nemorino că el de Adina era ȋndrăgostit, nu de alelalte.

Da’ oricât m-ar fi făcut să râd, opera aia m-a tulburat mai tare şi decât Boema, şi decât Carmen, că mi-a adus aminte de ceva de când eram eu tânără. Când l-am văzut pe şarlatanul ăla de Dulcamara, ăla de vindea elixir, cu vocea lui groasă şi cu glumele lui şi cu ochii după toate femeile, mi s-a pus un nod ȋn gât.

Şi-n seara aia nu m-am mai uitat la bani. M-am dus ȋn pauză şi mi-am luat un pahar de vin roşu de l-am băut acolo, ȋn foaier.

Murise bărbată-miu de vreo trei ani. Răzvan şi Irina erau ȋncă mici, ȋn şcoala primară. Vara aia ȋi trimisesem la soacră-mea, la ţară, că ȋn fiecare an se ruga săraca de mine şi plângea la telefon să mă duc cu copiii, să stăm vara la ea. Mi-era milă de ea, ce să zic, că-i mare durere să-ţi moară copilul şi tu să rămâi de izbelişte pe lume. Da’ nici nu-mi plăcea să mă duc la ea la ţară, cu closetu-n curte şi muscăraia aia peste tot şi mirosul de bălegar şi broaştele care săreau seara din şanţul din faţa curţii şi te trezeai cu ele orăcăind prin casă. Da’ pe Răzvan şi pe Irina ȋi trimiteam. Lor le plăcea acolo. Când eşti copil vrei numa’ să te joci, nu-ţi pasă că nu-i comfort. Şi la soacră-mea se jucau de dimineaţa până seara cu verii lor şi cu ăilalţi copii din sat, mâncau mâncare sănătoasă, alergau toată ziua pe dealuri şi Dumnezeu ştie ce mai făceau. Anu’ ăla pusesem ban pe ban să-i trimit ȋn tabără, să le fac o bucurie, da’ ei au zis amândoi că mai bine rămân cu verii lor. Aşa că i-am lăsat la soacră-mea toată vara, iar de banii de tabără mi-am luat şi eu nişte sandale frumoase, le ţin minte şi-acuma, verzi, cu două bareţele şi fundiţe, şi vreo două rochiţe şi nişte bluze noi, colorate, că pân’ atunci mai mult ȋn doliu stătusem. Da’ ȋn vara aia am simţit că nu mai puteam nici să mă uit la ţoalele alea negre.

Aveam treişapte de ani, ȋi ȋmplinisem anul ăla, ȋn martie. Mă măritasem târziu, la douăşapte. Ce faci, Norico, de nu te măriţi şi tu, ȋmi ziceau mereu femeile mai bătrâne de la servici, nu-l mai aştepta pe Făt-Frumos c-o s-ajungi să-mpleteşti cosiţă albă. Da’ eu n-am vrut să mă duc după oricine. Şi-am făcut bine c-am aşteptat, că bărbată-miu a fost soţ bun, a avut grijă de mine şi de copii şi mi-a fost bine cu el. Când a murit mi s-a părut că s-a sfârşit lumea. Da’ uite cum e sufletul omului, a trecut timpul şi nu că s-ar fi dus cu totul durerea, da’ ceva s-a schimbat. Parcă nu mai puteam nici cu suferinţa, nici cu singurătatea. Da’ ce să fac eu, femeie de servici, cu un salariu de nimica toată şi cu doi copii mici atârnaţi de poalele mele? Şi dacă aş fi avut bani să ies şi eu pe undeva, parcă aveam timp? Că ăia mici, fă-le de mâncare, spală-i, ȋmbracă-i, fugi cu ei la grădiniţă, la şcoală, la şedinţa cu părinţii, la serbare, la doctor când au gâlci sau vărsat sau oreion, nici n-a ȋnceput bine ziua şi te trezeşti că s-a şi terminat.

Da’ vara aia, cu copiii duşi la soacră-mea la ţară, parcă puteam şi eu să respir. După ce terminam munca, nu mă mai duceam direct acasă. Mergeam să mă plimb prin parc, pe la Izvor sau ȋn Cişmigiu. Şi ȋntr-o vineri după-masă m-am urcat ȋn metrou, m-am dus până la Televiziune şi-am intrat ȋn Herăstrău. Am mers pân’ la lac, am văzut şi eleşteul ăla, de treceai dintr-o parte ȋn alta pe nişte pietre, şi pe-acolo pe undeva am văzut nişte tarabe, cu cico, cu ciocolăţi, cu vată de zahăr, cu porumb fiert, cu tot felul de prostii. Ei, şi mi s-a făcut poftă de nişte porumb fiert. Da’ când mi-a zis femeia aia cât costă, era să-i zic vreo două de la obraz. Păi la banii ăia ȋmi fierbeam eu acasă o oală ȋntreagă de porumb. Am trecut pe un podeţ, am coborât pe la aleile alea cu trandafiri şi m-am aşezat pe-o bancă. Şi ce să vezi, vine la mine un bărbat cu doi porumbi din ăia fierţi ȋntr-un şerveţel şi-mi zice, mă iertaţi, duduie, am văzut c-aţi ȋntrebat de porumb fiert şi mi-am permis să vă ofer unul, dacă vă face plăcere.

Eu, ȋmi amintesc şi-acuma, m-a pufnit râsul. Păi cum să nu râzi când venise aşa, cu ştiuleţii ȋn mână, da’ cu discurs. Şi când a văzut el că râd, a zis, duduie dragă, nu vă supăraţi, da’ vă rog eu să vă hotărâţi o dată dacă da sau dacă nu, că frige porumbu’ ăsta de mă omoară. Am crezut că pic jos de râs. Aşa era el. De-aia a şi fost ce-a fost ȋntre noi. Că mă făcea să râd. N-aş mai şti să spun ce zicea, da’ tot timpul trântea o glumă sau dădea aşa o replică, de te prăpădeai. Da’ nu porcării, că era domn. Muieratic, asta da, se vedea de la o poştă şi nici el nu se ascundea, zicea pe faţă că-i plac femeile, da’ era om manierat, cu şcoală. Acu’, ce să zic, nici eu n-arătam a femeie de servici. Că mă ȋmbrăcam cât de cochet puteam şi eu şi aveam grijă să mă dau cu cremă pe mâini şi să am unghiile ȋngrijite, chiar dacă nu mă dădeam cu ojă decât la vreo ocazie. Şi la Operă mă uitam şi eu cum se poartă cântăreţele, cum vorbesc, cum merg, cum ţin picioarele. Mai era şi câte una care făcea pe nebuna sau o auzeai drăcuind, da’ cele mai multe erau doamne, aveai ce ȋnvăţa de la ele.

Şi-aşa, de la ştiuleţii lui şi de la râsul meu a pornit totul. S-a aşezat lângă mine pe bancă şi eu m-am oferit s­ă-i dau banii pe porumb, da’ el nici n-a vrut să audă. Dacă vreţi, ȋmi spuneţi cum vă cheamă, m-a ȋntrebat. Nora, i-am zis. Da’ pe dumneata? Sergiu, a zis el. Şi-aşa am mâncat noi porumb fiert ȋmpreună şi ne-am pus pe vorbă. Mi-a zis că el era divorţat, da’ că nu voia să se mai ȋnsoare, orice-ar fi. Eu i-am zis că eram văduvă, că aveam doi copii şi că erau duşi ȋn vacanţă. Şi-am văzut că asta i-a picat bine cumva. Şi-am stat noi ce-am stat acolo şi după o vreme i-am zis că trebuia să plec. Şi m-a condus pân’ la metrou şi acolo mi-a pupat mâna şi mi-a zis că-i făcuse plăcere să stea de vorbă cu mine şi dacă puteam să ne mai vedem. Şi eu i-am zis că puteam să mai vin şi a doua zi după-masă prin parc, că era sâmbătă. Şi-aşa a fost, ne-am plimbat prin parc, am mers ȋn jurul lacului şi când am zis că mi-e sete mi-a luat o apă minerală. Şi m-a ȋntrebat dacă nu voiam să merg cu el la un restaurant, să mâncăm ceva. Şi eu i-am zis că poate a doua zi. M-aş fi dus eu şi atunci, pe loc, da’ aveam puţini bani la mine şi mi-era să nu care cumva să trebuiască să-mi plătesc partea şi să mă fac de râs. Da’ el nu s-a supărat, a zis, bine, mâine atunci. Şi m-am dus eu a doua zi cu tot salariul ȋn geantă, că nu ştiam unde voia să mergem şi cât o costa. Ei, şi a ales el un restaurant pe lângă parc şi-am mâncat o friptură şi-am băut câte un pahar de vin roşu fiecare şi el a tot povestit şi-a tot glumit, nici nu ştiu cum a trecut timpul. Şi la sfârşit nu m-a lăsat să plătesc niciun sfanţ.

Şi după aia ne-am mai plimbat pe nişte străzi aşa de ȋntortocheate, că m-am pierdut cu totul. Şi după vreo juma’ de oră sau aşa m-a ȋntrebat dacă nu voiam să merg la el, să bem o cafea, că stătea pe-acolo, prin apropiere. Eu mi-am dat seama ce urmărea, că nu eram nici eu născută azi-ieri, da’ nu m-am supărat. Să spun drept, m-a luat aşa, o căldură pe dinăuntru, de parcă simţeam sângele cum ȋmi curgea prin vine. Ceva ȋn mine trăgea să zic nu, să mă duc acasă, să uit de el şi să-mi văd de viaţa mea de femeie serioasă, cu copii şi belele. Da’ căldura aia de-o simţeam pe dinăuntru nu m-a lăsat. Ce rost avea s-o fac pe mironosiţa? Ȋmi plăcea de el şi se vedea că şi lui ȋi plăcea de mine.

Stătea ȋntr-un apartament ȋntr-o vilă. Era frumoasă casa, cu camere mari şi tavane ȋnalte, avea şi-o bibliotecă c-o mulţime de cărţi, da’ toată mobila era veche, troznea de te speria, şi pereţii erau cam ȋngălbeniţi şi afumaţi.

El mai ȋntâi s-a dus şi-a făcut o cafea şi-a venit cu ea ȋn sufragerie şi mi-a mai povestit de una, de alta, şi când am văzut că se apropie aşa de mine, se vedea ce are ȋn minte, i-am zis aşa, mai pe ocolite, că eu nu luam pastile şi el mi-a zis să stau liniştită, că se ȋngrijea el de tot. Şi m-am liniştit când am văzut că avea prezervative de-alea, la noi abia apăruseră, că asta se ȋntâmpla la vreo doi ani după revoluţie, ȋnainte nici n-auzeai de-aşa ceva, stăteau femeile să socotească după calendar şi alte alea. Ce vremuri şi-atunci, parcă nici nu-ţi vine să crezi c-au fost cum au fost.

Ei, şi-atunci prima oară a fost, ce să zic, ȋmi vine să râd şi-acuma, că sunt femeie bătrână, a fost un dezastru. El se cam grăbea şi eu, nu ştiu ce mă apucase, mi se dusese mintea la alte alea, că dacă mă sună soacră-mea, că mă suna duminica să vorbească copiii cu mine, şi nu mă găseşte acasă şi mă ȋntreabă unde am fost, eu ce-i zic? Da’ el a fost cum trebuie, nu s-a supărat. Când a văzut că nu merge a râs şi şi-a aprins o ţigară şi m-a ȋntrebat dacă nu vreau o cafea. Şi-am zis că da, da’ aia de-o făcuse mai devreme se răcise. Şi ne-am dus amândoi la bucătărie, el doar c-un prosop ȋn jurul lui, eu ȋnfăşurată ȋntr-un cearceaf, şi am pus de cafea şi el a ȋnceput să zică un banc după altul, de mă scuturam de râs. Şi după aia am băut cafeaua şi-am luat-o de la capăt şi a doua oară a fost ceva mai bine, da’ nici atunci cine ştie ce.

Şi m-am gândit că aia fusese tot şi parcă m-a apucat aşa, o tristeţe, când mă ȋmbrăcam să plec. Da’ el m-a condus până la metrou şi mi-a zis pe drum că ar vrea să ne mai vedem. Am crezut că zice doar aşa, da’ nu. Ne-am mai văzut după vreo trei zile, şi după aia iar, şi aşa toată vara. Ne ȋntâlneam ȋn parc, mergeam ȋn jurul lacului, ne-am plimbat cu vaporaşul, o dată ne-am dat şi-n roata mare. Şi uneori mergeam la un restaurant şi alteori ne duceam direct la el, mâncam nişte mezeluri sau ce mai avea el prin frigider şi după aia… na. Că după ziua aia de la ȋnceput au mers mai bine lucrurile, m-am mai destins şi eu, ne-am mai obişnuit unu’ cu altu’. De câteva ori am rămas peste noapte la el, da’ de obicei mă ȋntorceam la mine acasă.

Mie cel mai frică nu mi-era să nu cumva să rămân gravidă, ci să nu mă ȋntrebe ce servici aveam. M-am gândit să-i zic, dacă m-ar fi ȋntrebat, că sunt contabilă la Operă sau ceva, da’ mi-era să nu vină pe-acolo, să ȋntrebe de mine şi să afle că sunt femeie de servici. Da’ el nu m-a ȋntrebat niciodată şi nici eu nu l-am ȋntrebat pe el. Aşa au fost lucrurile ȋntre noi. Nu ne-am făcut confidenţe, doar am râs şi ne-am iubit.

Doamne, cât aş fi vrut să nu se mai termine vacanţa aia! Da’ s-a terminat, aşa cum se termină toate lucrurile pe lumea asta. Pe la ȋnceputul lui septembrie i-am zis că trebuia să se întoarcă copiii acasă şi că n-o să mai am timp de ȋntâlniri. Şi el n-a zis nimic, doar m-a sărutat şi s-a dus să pună de-o cafea. Poate el ar mai fi continuat, măcar să ne vedem din când ȋn când, nu ştiu. Da’ ȋn capul meu aşa era, că fusese un fel de ȋnţelegere ȋntre noi de la bun ȋnceput, când ȋi zisesem că sunt copiii la ţară până ȋn septembrie. Şi uneori mi se părea că nu mai era chiar ca la ȋnceput, da’ dacă m-ai fi ȋntrebat, n-aş fi putut să spun de ce. Poate doar mi se părea mie, nu ştiu. Da’ am preferat să mă despart eu, decât să se plictisească el de mine şi să-mi dea papucii. Sau, şi mai rău, să afle unde lucram şi ce.

De-atunci n-am mai ştiut nimic de el. Nici în Herăstrău n-am mai pus vreodată piciorul. N-aş fi ȋndurat să-l văd din nou, şi poate stând pe-o bancă cu alta şi mâncând porumb fiert şi râzând. Şi după o vreme m-am trezit că nici nu mă mai gândeam la el.

Da’ în seara aia, cum l-am văzut pe Dulcamara, la el m-am gândit şi la plimbările prin parc şi la glumele lui şi la vara aia ȋn care m-a făcut să simt că mai era un strop de viaţă ȋn mine şi că stropul ăla de viaţă merita trăit. Şi mi-am zis că ce păcat că nu se gândise nimeni s-o pună ȋn operă şi pe femeia ȋndrăgostită de şarlatanul care vindea elixirul dragostei. Să fi avut şi povestea lor un sfârşit fericit măcar acolo.

Şi când s-a terminat spectacolul aş fi vrut să fi fost iar tânără şi să mă mai ţină picioarele să merg pe jos tot drumul pân’ acasă, numa’ eu şi gândurile mele. Că de bucurii sau de tristeţi e mai uşor să vorbeşti cu cineva, dai un telefon, spui cuiva ce-ai pe inimă şi gata. Da’ când ţi-e sufletul aşa, dulce-amar, atunci parcă vrei să fii doar tu cu tine şi cu cerul deasupra ta. Numa’ că eram deja obosită, aşa c-am coborât direct la metrou şi m-am bucurat că era târziu seara şi-am găsit loc liber să mă aşez. Şi m-am gândit atunci că poate cel mai greu la Operă e să asculţi muzica aia care ȋţi ajunge la suflet şi te face să simţi că nu mai ai loc ȋn tine de frumoasă ce e şi să-ţi vezi viaţa ta acolo ȋn ea, cum vezi firele de praf ȋntr-o rază de soare, undeva ȋntr-o casă unde nu s-a mai dat cu mătura de cine ştie când.