Plouă. 10 grade. Sau poate 11, nu știu, nu mai știu. Nu mai simt. Am darul nesimțirii, un corp pe jumătate mort, inimă de piatră și piele de tablă, sună trist, dar nu e trist. E doar banal.
Și ce banal e, plouă mărunt, corpul îmi sună ca o tobă, picăturile se lovesc de mine și se sparg, sar înapoi spre cer sparte în mii de alte picături mai mici sparte în picături și mai mici care cad din nou pe pielea mea de tablă zornăitoare și se scurg pe trotuar – plouă din cer și plouă din mine, sunt cerul înnorat al pavajului nenorocit pe care îmi duc viața.
Un chinez bătrân trece pe bicicletă, îl știu și pe el și-i știu și bicicleta. Scârțâie de-o roată, o aud de fiecare dată de dincolo de intersecție, plânge ca un copil, așa cum și chinezul plânge uneori, nu știu de ce și nici n-o să aflu vreodată, chinezul are necazurile lui și nu-l interesează necazurile altora, trece și nu se oprește, are un picior mai scurt și o mână bleagă, plouă pe mâna care i se leagănă moartă în ritmul roții scârțâitoare – piatra cubică a pavajului e neîndurătoare cu bicicletele și cu chinezii bătrâni, mai ales când plouă.
Și plouă… Un băiat obez aleargă spre semafor cu o înghețată de ciocolată în mână, ploaia găurește bila maronie de pe cornet iar băiatul o linge așa cum își linge o pisică puiul – o iubește, o apără – se face verde la semafor și băiatul țâșnește, burta i se clatină și fălcile îi saltă, un pas, încă unul și încă unul, ultimii pași îi face pe roșu, șoferii vor să treacă dar nu claxonează, oamenii sunt civilizați aici sau poate că nu se grăbesc, nu se grăbește nimeni acolo unde sunt 10 grade vara și unde plouă, plouă.
Un domn cu eșarfă albastră, două bătrâne îmbrăcate ca în secolul trecut, o fată cu contrabas și un plimbător de câini – un ogar afgan, un brac și doi buldogi negri – merg prin ploaie fără să se ferească, fără să se grăbească, poate au și ei inimă de piatră și piele de tablă, niciunul nu se încurcă cu umbrela, ce rost ar avea? oricum nu ajută la nimic, bate vântul și sparge picăturile mici în picături și mai mici, o pulbere fină se împrăștie peste lume.
E praf roșu în aer, unii spun că e praf de Sahara, alții că e praf normal, dar nimeni nu vede că se scutură teii. E plin de tei pe bulevard, mirosul lor acoperă duhoarea mașinilor și putoarea oamenilor, că da, sunt împuțiți oamenii, însă împuțiții de pe străzi put mai puțin decât cei curați, decât domnii îmbrăcați aparent neglijent care coboară din mașini de lux cu viața lor murdară ascunsă prin buzunare, uneori se mai scrie despre ei prin ziare – unii fură, alții ucid – dar cu toții scapă, lumea îi admiră și-i invidiază iar ei trec lăsând în urmă duhoare și niște pagini de ziar pe care le plimbă vântul prin băltoace.
Că sunt băltoace, da, pavajul e denivelat, urcă și coboară, o fetiță merge pe o bicicletă cu o roată, merge cu mâinile întinse să-și țină echilibrul pe linia galbenă care separă trotuarul de banda de biciclete, dacă ar fi fost la circ ar fi mers pe sfoară, dar fetița nu e la circ, linia galbenă dintre benzi e sfoara întinsă pentru ea în circul cel mare al omenirii, fetița are un balon legat de ghidon și rochie cu buline de care au toate fetițele, de care ai avut și tu, cea care citești acum, de care a purtat și colega de bancă a ta, cel care citești asta și te gândești deja la copilărie, ce departe sunt toate, rochia fetiței se pleoștește și bulinele i se alungesc sub ploaie,
că plouă, plouă și nu se oprește, plouă din zidurile vechi ale caselor, plouă din streșini, din copacii tunși la liniuță și crucificați de către funcționarii primăriei pe niște grătare pătrate de fier, plouă din pelerina de ploaie a plimbătorului de câini și din câinii care se scutură și se scutură, fără să reușească să scape de apă, plouă din nori și plouă din senin, plouă din curcubeul întins dintr-o dată de la un capăt la altul al cerului,
dar mai ales plouă din mine, din inima mea de piatră și din pielea de tablă care mi-a crescut din răni, rană după rană și cicatrice după cicatrice, îngroșate și întărite, plânse și uitate,
pute a țigări ieftine, cineva tușește și scuipă de după colț – poate Chioru, poate Țavă – nu știu cine, văd doar flegma întinsă pe trotuar amestecându-se încet cu ploaia, e vară aici și sunt 10 grade sau poate chiar 11, nu știu, nu mai știu, nu mai simt.
