Un bărbat pricăjit, cu ochelari de vedere, gârbovit, trage o draperie groasă, se așază pe un fotoliu. În spatele său este o bibliotecă de modă veche. Toată încăperea pare să fie rămasă în secolul XX, pe la jumătate. Bărbatul poartă halat și papuci în picioare. Își aprinde o pipă. Pufăie și vorbește cu ochii închiși. În mână are un pahar din care nu bea.

BĂRBATUL:
Nu e bine. Nu e bine pentru sănătate. Nu recomand tutunul. Dar fumez de douăzeci și trei de ani, nu mai are rost să mă opresc acum. Mi-ar trebui încă douăzeci și trei de ani ca să elimin răul deja făcut. Prea mult. Nu mai am timp.

Bărbatul deschide ochii.

BĂRBATUL:
Vreau să mă însor. Să fac un copil. O fată. Sau un băiat. Sau o fată. Nu contează. Important e să rămână cu sexul de la naștere. Sunt la curent. Știu ce se întâmplă pe lume. Cine mai rămâne în ziua de azi cum a fost de la început? Expirații. Expirații ca mine. Eu am fost cuminte, eu am rămas cum m-am născut, eu am stat aici cu mămica. A murit mămica. Are doi ani, patru luni și treisprezece zile de când a murit – săraca mămica…

Era în zodia balanței mămica. Cea mai frumoasă zodie pentru o femeie. Femeia balanță e cochetă. Așa era și mămica. Femeia balanță nu face excese. Nici mămica nu făcea excese, mereu mă certa că fumez. Fumez pipă, mămică, îi ziceam. Nu contează, zicea mămica. Tot tutun. Face rău. Nu e bine, mămică, dar face și bine. Mă ajută să mă mai liniștesc și eu. Mă certa mămica.

Avea dreptate să mă certe. Mămica mereu avea dreptate. Mă certa că n-am serviciu, că stau cu ea la patruzeci de ani, că mâncăm doar moștenirea lu’ bunicu’ și ce o să se aleagă de mine după ce moare ea. Cum să mori tu, mămică? Și uite că a murit și mămica. Măcar nu s-a chinuit.

M-am trezit într-o dimineață, era cinci jumate, să mă duc la baie și în baie era mămica moartă. A murit pe WC. A murit pe tron mămica. Ca Elvis. Nu a fost prea plăcut.

 

De atunci am rămas singur. Singur am rămas. M-am obișnuit să vorbesc așa, cu mine. Încă n-am ieșit de aici. Am avut un pește în acvariu. Îi ziceam Nemuritorul. Avea cinci ani, șapte luni și opt zile. A murit și Nemuritorul.

Vine o femeie la curățenie. Vine cu Ovidiu cu cumpărăturile. Unde să mă duc? Nu am prieteni. Nu am pe nimeni, o aveam pe mămica. A murit mămica.

Stau la fereastră și mă uit cine intră în blocul de vizavi. Așa am și văzut-o. Treisprezece luni și nouă zile sunt de când am văzut-o. Îmi notez. Am un carnețel și notez în el. Notez tot. Când o văd. Cu ce e îmbrăcată. Cum arată. La ce mă gândesc eu atunci. La ce mă gândesc eu că se gândește ea.

Pun muzică la pick up, ascult muzică bună, rămasă de la mămica. Françoise Hardy. Era cochetă mămica. Femeia balanță!

Bărbatul se ridică, merge la pick up – pune un disc de Francoise Hardy – Comment te dire adieu. Fredonează cântecul, îl ascultă un minut, ridică acul pick-up-ului, îi pune capacul. Se întoarce în fotoliu, se prăbușește cu mâinile pe lângă marginile fotoliului.

 

Muzică frumoasă mi-a lăsat mămica! Nu pot să ascult mai mult de un minut. Mă emoționez. Încep să plâng. Ce ziceam?… Ziceam de ea. Când o văd. Cum arată. Ce gândesc. Ce gândesc eu că gândește ea. Notez. Tot notez.

Răsfoiește un carnețel.

Ia uite: 12 septembrie, după-amiază. Era îmbrăcată într-un pardesiu. Avea cordon pardesiul. Culoare: maro. Frumos pardesiu! Purta cizme. Cu un toc nici mare, nici mic. Toc potrivit. Frumoasă! Am zis: așa o femeie frumoasă nu poate să fie decât arhitectă. Sau judecătoare. Sau medic stomatolog. Sau ambasadoarea unei puteri străine.

 

Că avea ea ceva care nu părea foarte românesc. Avea ea ceva așa, cum mergea. Am zis: poate e din Polonia. Ce să caute o poloneză în blocul de vizavi? Avea și talie, avea și bust. Frumoasă femeie! I-ar fi plăcut și lu’ mămica.

Lu’ mămica nu-i plăcea să umblu după fuste. Dar de ea i-ar fi plăcut. Elegantă. Rafinată. Nu puteam să miros de aici, dar sigur mirosea a parfum scump. Frumoasă femeie! Sigur e în zodia Balanței. Am scris, aici, am zis, uite: Posibil – Balanță! Prea e cochetă. Prea e distinsă. N-are ce să fie altceva. Balanță trebuie să fie! Asta a fost demult, în septembrie…

Dar în fiecare zi stau aici și mă uit la ea. Pleacă de acasă la opt și nouăsprezece minute, cel mult opt și douăzeci și șapte.

 

Mai puțin acum câteva luni, când a avut ea ceva, că n-a ieșit din casă patru zile. Probabil guturai. Că îi curgea nasul. Poate a avut febră. Poate a durut-o în gât. Poate a avut mucișori. Frumoasă femeie! Sigur e Balanță.

 

Am zis și aici, uite. 13 martie, dimineața. Sigur – sigur e Balanță! A răpus-o guturaiul, dar astăzi a ieșit din casă, mândră, cochetă. Balanță!

Are o mașină mică. Un Ford vișiniu vechi, cred că e din 2008. Cel mult 2010. Ford Focus. Mic. Vișiniu. Cu el merge la serviciu. Se întoarce la șapte și treizeci și două de minute, cel mult șapte cincizeci și trei. Mai mult nu întârzie. Dacă mă întârzie mă panichez. Mă așez aici pe fotoliu, mă panichez și fumez pipă. Ce m-ar mai certa mămica!

O singură dată a venit cu un bărbat acasă. Două zile a stat nenorocitul în blocul ei. De vineri până duminică. Asta a fost acum șase luni și opt zile. Avea barbă și pălărie. Nu l-am mai văzut. Poate și-a dat seama că a fost o greșeală. Poate că și-a dat seama că cineva o iubește. Eu o iubesc. Vreau să o iau de nevastă. Sigur e Balanță. Așa o femeie cochetă…

De alte cincisprezece ori a lipsit noaptea de acasă, ultima oară acum șaisprezece zile. M-am gândit că a plecat la părinți. Poate e din provincie. Poate e din Ardeal. Are ceva ardelenesc în ea. Sau poate că e moldoveancă.

Nu e moldoveancă. N-am văzut-o să vină acasă cu cumpărături. Nu gătește. Și nici nu mai spun ce am auzit eu că mai fac moldovencele. Sau poate că a fost la nenorocitul ăla cu barbă și pălărie.

 

Mi-am făcut griji. Am zis că poate s-a culcat cu el, poate a rămas însărcinată și a fost la o clinică, să lepede copilul. Într-o dimineață mi s-a părut mie că e cam palidă. Balanțele nu sunt palide, balanțele au o roșeață în obraji. Balanțele strălucesc.

O dată aproape că m-a văzut. Am tras repede draperia. Îmi bătea inima ca la porumbei.

Am prins o dată un porumbel. I-am dat drumul. Eram copil. Dar îi bătea inima repede-repede-repede. I-am zis lui Ovidiu să îmi cumpere un ceas care ia pulsul. Dar de atunci nu mi-a mai bătut inima așa. Mi-am luat pulsul. Am zilnic între 72 și 118. Cam mare. Crește când o văd. Și nu doar pulsul.

Îmi crește inima. Și nu doar inima îmi crește. Mai am și o altă greutate în altă parte a trupului, ceva mai jos. Nu. Nu am murdărit gândul la ea. E imaculată. Sigur e Balanță, am zis aici. Uite, 5 mai – fără dubiu, Balanță!

Cred că e în octombrie născută. Ca mama. Poate că ea e pe 14, pe 16 sau pe 19. Am pândit să văd dacă vine acasă cu flori sau ceva, dar n-a venit. Nu are decât o singură prietenă care vine pe la ea. Au luat pizza de la Domino Pizza. Cred că era ceva cu ciuperci. L-am pus pe Ovidiu să îmi aducă toate tipurile de pizza de la Domino.

 

Două săptămâni am mâncat trei pizza pe zi. Nu știu de care pizza era. Nu mi-a plăcut că mânca pizza. O Balanță ar trebui să mănânce doar mâncare rafinată, cu tacâmuri de aur, cum mi-au rămas și mie de la mămica. Mămica nu mânza pizza.

Chiar nu știu ce a fost cu ea. N-am reușit să aflu ce face prietena asta a ei. Ea nu părea arhitectă. Cred că era în zodia Pești. Părea din zodia Pești. Părea o ușuratică, îmi pare rău că trebuie să o spun. Așa sunt femeile din zodia Pești  – ușuratice!  Ce o fi văzut la ea, de ce o fi umblat cu ea? O Balanță și o femeie din zodia Pești – nu merge. Nu se potrivește.

Cred că asta, nemernica asta cu pizza, era născut în martie. Arăta ca și cum ar fi născută în martie. Pe 18, 19 sau cel mult 20 martie! Dacă aș ști cum o cheamă. Dacă aș ști măcar câți ani are…

Aș putea să o caut pe internet. Am intrat pe tinder și pe badoo. Și m-am tot uitat după femei aflate la doi kilometri depărtare cel mult. Nu era. Bineînțeles că nu era. O Balanță nu umblă cu așa aplicații. Le-am închis și eu. Mi-e și jenă să recunosc, dar am căutat-o și pe only fans, deși nu se poate să…

Eu sunt rac, bărbatul rac e sensibil. În zodiacul chinezesc sunt câine de apă. Câinele de apă e sensibil. Ea cred că ea e tigru. Tigru de foc! Ne-am potrivi și dacă am fi chinezi. Bine, totuși, că nu suntem chinezi, asta ne mai trebuia.

Stau, stau, stau așa și mă uit la ea. Când pleacă și când se întoarce. O văd câteva minute pe zi. Am uitat să spun: și astă-vară a fost plecată alte șapte zile. Cred că a fost la mare. S-a întors bronzată. Poate a fost că ăla cu barbă și cu pălărie. Poate că vara ăla poartă pălărie de paie. Un nenorocit!

 

Sigur e berbec. Sau poate e taur! Mai rău – taur trebuie să fie. Sau poate că e gemeni. Așa e cel mai rău. Sigur e gemeni. Dar s-a întors singură. A venit cu Fordul. Fordul Focus vișiniu, mic.

Într-o zi mi s-a părut că trage un fum dintr-o țigară electronică. Am rămas cu gura căscată. Ea – să facă așa ceva! Mămica nu fuma. Mămica mereu mă certa că fumez pipă. Cum să facă ea așa ceva?!

Balanța nu fumează. Femeia Balanță e dichisită. Balanța e cochetă. Îi strălucesc dinții în întuneric, Balanța are grijă de igiena ei orală.

Bărbatul se ridică, se plimbă prin încăpere cu mâinile la spate. Își aprinde o pipă, mângâie un tablou. În tablou e generalul Eisenhower. Oftează puternic.

Șaptezeci și cinci de ani, generale! Șaptezeci și cinci de ani de la debarcarea în Normandia, cel mai important eveniment din istorie! Am vrut să vin, generale, să las casa, să las orașul, să mă urc într-un avion, să zbor și să merg la aniversarea asta a celei mai mari dintre isprăvile tale. N-am putut. Îmi pare rău, generale.

Bărbatul sărută tabloul.

N-am  putut să stau departe de ea. Era o operațiune prea  complicată – logistic era prea complicat, erau prea multe de rezolvat, generale! Mă înțelegi, știu că mă înțelegi, generale!

Aș fi lipsit măcar o săptămână. Cum să nu o văd o săptămână?! Deloc?! Nu! N-aș fi putut. M-ar fi torturat numai gândul că sunt departe. Unde e? Ce face? Cu cine umblă? De ce nu a ajuns acasă? Poate e bolnavă? Poate are o piatră la rinichi? Poate a făcut cancer!

Poate că a doua zi dimineață se simte  mult mai bine, poate că a lăsat-o deja cancerul și merge la serviciu… Poate că merge în pasul ștrengarului, în pasul ștrengăriței! Și eu să nu o văd, doar să mă torturez gândindu-mă, gândindu-mă… Nu!

Îmi pare rău, generale. N-am fost demn să debarc în Normandia la șaptezeci și  cinci de ani de la cea mai mare dintre isprăvile tale. Mi-am dorit! O, cum mi-am dorit! Poate dacă am fi mers împreună…

Dar cum să mergem împreună?! Poate că nici nu știe ce ai făcut pentru continentul european, generale, pentru pace, pentru libertate!

Nu spun că ar fi fascistă, păcatele mele! Dar poate că nu știe, că nu îi pasă, nu o interesează. Poate îi pasă mai mult să-i stea oja bine pe unghii! Cum aș putea să îndur o asemenea situație, generale? Nu. E mai bine să nu știu. Ce nu știi nu te atinge.

Despre tine, știu totul generale. Îți plăceau usturoiul și varza, jocurile de cărți, pariurile hipice, armele de foc, fluviile, cămășile sobre. Fructele. Spatele drept și, la doamne, o constituție robustă, atletică. Doamna Eisenhower era și ea tot balanță. M-am informat, generale. M-am informat bine, foarte bine m-am informat…

Mă torturează și nu-i pasă. Nu-i pasă de suferința mea, e rece, e rea, e o nenorocită. Poate că nu e Balanță! Balanța e bună, cum a fost mămica. Balanța caută să te ia în brațe, să te mângâie. Într-o noapte am visat foarte urât, am visat că era, mi-e și rușine să zic, o femeie care primește mulți oaspeți. O curvă. Dar am visat că era curvă în Barcelona, poate pentru că citisem o povestire în care o curvă bătrână își învață câinele să plângă la mormântul ei. Trăia săraca, dar nu mai avea mult de trăit. Am citit mult. Mă dor și ochii. La început îmi citea mămica, apoi citeam eu singur.

Aș putea să ies în stradă, măcar noaptea. Dacă n-ar fi boala, poate mi-aș face curaj. Dar e boala, mămica mi-a zis că nu am voie să ies niciodată din casă. Dacă ies mor. Aerul e altfel afară. E poluare. Sunt pungași, poate să mă calce și o mașină. În casă sunt în siguranță. Mămica a avut grijă să fiu în siguranță.

I-am făcut un altar. I-am pus poze, i-am aprins o lumânare electrică. Mereu e lumina aprinsă la mămica. Mămica a vrut să-mi fie bine.

Dar nu mai mi-e bine. Nu mai pot să trăiesc fără femeia asta blestemată. Femeia-Balanță! Nu mai vreau să trăiesc.

Bea din pahar.

De-acum nu mai contează. Am băut și o să mor. N-o să mă doară nimic. Mă duc la mămica. Am zis să îi scriu o scrisoare femeii, să știe că am existat, să i-o las aici, lui Ovidiu, dar mi s-a făcut rușine. Îmi pare rău doar că nu m-am dus în Normandia. Dacă știam că nu mai pot să trăiesc. Dar știe omul când nu mai poate? Cine știe când vine ziua din care gata – nu mai poate. Că doare prea tare.

Se uită la ceas.

Nu mai am mult. E bine că mor duminica. E o zi bună, e bine și că nici n-o să știe nimeni că am băut ceva, or să spună că am făcut infarct. Eram și bolnav.