Era un ger grozav; ningea și începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Vlăjganii umblau în haite și aruncau cu petarde printre mașinile parcate lângă borduri, cartierele erau pline de lumină și bubuiau de muzică și artificii ilegal procurate.

Fetița trecu pe sub un balcon cu geamurile lăbărțate, unde un bărbat chel, căruia i se ițea de sub marginea tivuită a maioului alb un smoc de păr cârlionțat, ieșise să fumeze. Pe partea cealaltă a drumului trecu o gașcă de băieți mult mai mari decât ea, care aruncară câteva petarde. Bărbatul strigă la ei, îi înjură și-i amenință cu poliția, iar fetița se sperie la auzul glasului cârâit și grăbi pasul. Bocancii ei erau prea strâmți și-aveau talpa crăpată, dar oricum avea șosetele ude. Nu-și mai simțea degetele, iar pașii apăsați îi trimiteau furnicături de-a lungul tibiei, până în coapsele înghețate. Gerul tăios îi uscase obrajii. Dârdâia, dar mergea înainte, hotărâtă să găsească un loc mai ferit.

Se strecură într-o parcare, printre mașinile acoperite de o pojghiță albă, apoi pe o alee dosită, unde nu răzbătea lumina stâlpilor. Încetini și se uită înapoi, să vadă dacă venea cineva. Fațada blocului aceluia părea o gură uriașă cu dinți cariați. Din apartamente răsunau manele, chiuituri, voci agitate și vesele. Se cuibări într-o scară, așezându-se cu fundul direct pe cimentul rece.  Trase punguța din buzunar și, cu degetele tremurând, începu să scoată afară, pe rând, plicul, lingura, scobitoarea, tifonul pe care-l mai folosise înainte, seringa în care avea puțină apă și acul nou, furat din borseta maică-sii. Măselele îi scrâșneau în timp ce lua cu lingura din pulbere. Mai făcuse asta de un milion de ori înainte, dar acum, nerăbdarea o făcea să tremure incontrolabil.

Se opri preț de o secundă, fiindcă i se păru că auzise o ușă deschizându-se. Într-adevăr, cineva ieșise dintr-un apartament. Auzi pași. O căldură bruscă o cuprinse. Înjură în gând și se panică, azvârli totul în pungă și se grăbi s-o ascundă în interiorul gecii, însă târșâitul se opri brusc. Urmă un ciocănit, apoi auzi altă ușă deschizându-se, glasuri de femei răstite, bucurie, ehei, ce bine c-ai venit, iar ea, fetița, răsuflă ușurată când zgomotele încetară.

Luă totul de la început. Puse pulberea în lingură, o stropi cu puțină apă, aprinse bricheta și așeză lingura sub flacără. Trase lichidul prin tifon, își strecură mâna afară din geaca de fâș negru, suflecă mâneca bluzei, strânse curelușa luată de la o poșetă veche de-ale maică-sii, pe care-o folosea pe post de garou, și, de-acum, totul avea să fie bine.

Începu imediat să râdă. Se speriase degeaba. Nu i se întâmplase nimic rău, era vie, era întreagă. Despre maică-sa nu știa nimic, dar nici nu voia să se gândească. Își întinse picioarele pe trepte și se rezemă cu spatele de zid. Trupul i se înmuie, inundat de o senzație volatilă și binefăcătoare, o căldură inerentă care-i alungă frigul din oase. Deja nu-l mai simțea. Era de parcă s-ar fi cuibărit într-un pat mare, moale și cald, sub o pătură plușată.

Sorina avea treișpe ani și multe vânătăi pe corp. Pe unele, și le provocase singură, dar altele îi fuseseră provocate. Însă în seara aceea, nu mai conta nimic. Era bine, era în siguranță, frica pierise ca o mâță speriată, se ascunsese, n-o mai simțea suflându-i în ceafă. Tremurul dispăru, iar respirația i se domoli, devenind regulată. Își plimbă ochii, o vreme, pe pereții descuamați ai scării de bloc. Părea o scară destul de curată, fiindcă nu era nici vreun culcuș de aurolac, nici nu mirosea a pișat, nici nu se vedeau rahați de șobolani. Culmea era că găsise ușa deschisă, deși exista interfon. Probabil că oamenii o lăsaseră așa, să se plimbe nestingheriți prin vecini, să iasă mai lejer afară la miezul nopții, să vadă artificiile. I se păru că venea de undeva miros de friptură. Înghiți în sec. I-ar fi plăcut tare mult să muște dintr-o bucată de carne suculentă, așa cum și maică-sa obișnuia să facă atunci când Sorina era mică și când taică-su încă trăia. Își imagină cum arăta friptura pe mesele oamenilor din bloc, mese încărcate obscen, cu multă mâncare pe care, în câteva zile, aveau s-o arunce la gunoi.

Amorțeala și căldura care-o stăpâneau lăsară loc unei veselii artificiale. Impulsul de a pune mâna pe telefon îi străbătu corpul ca un șoc electric și suspină, stăpânindu-se. Ce rost ar fi avut să-l sune? Doar îi zisese că, în seara aceea, trebuia să fie cu neamurile lui, ori ea nu-i era nici neam, nici iubită, nici copil luat de suflet. E-adevărat că și-o mai trăgea din când în când cu el, dar asta doar ca să facă rost de pulberea care făcea ca totul să treacă mai ușor. De seringi făcea întotdeauna rost fiindcă fura de la maică-sa, care era asistentă și care urma să intre în tură a doua zi, chiar de Anul Nou, cu ochiul vânăt și cu gâtul crestat. Asta dacă mai reușea să se ridice din colțul în care înțepenise după ce-o aruncase idiotul ăla de iubit al ei. Sorina nu-l suferea. Imaginea lui îi provocă o scârbă așa de intensă, încât simți voma urcându-i-se până-n gât. Timpanele i se înfundară, dar trase adânc aer în piept și-l eliberă pe urmă încet. Închise ochii și întunericul din mintea ei începu să pulseze în cercuri albastre. Amețise, așa că își lăsă corpul moale și se gândi din nou la Decebal.

Îl cunoscuse în clasa a cincea, când el repeta deja a treia oară clasa a noua la colegiu. Mai târziu, se transferase la Agricol, iar anul trecut renunțase complet la școală, fiindcă, zisese el, nu mai avea de ce s-o termine. Îl aranjase tăticu’, îi dăduse pe mână o parte din afacerile familiei. Decebal avea deja douăzeci de ani și era ursar. Fusese spaima tuturor câtă vreme învățase la colegiu, îi bătea pe toți, le sfâșia uniformele cu dinții și le înghițea nasturii, iar toată lumea din oraș îl știa de frică. Odată, pierduse niște bani la păcănele și începuse să izbească mașinăria până-i săriseră butoanele și nici gardienii firmei de securitate nu reușiseră să-l dea afară fără să le spargă nasurile și să le rupă coastele. Nu prea aveai cum să sufli în fața lui, așa că nici Sorina nu sufla. Se lăsa cuminte în genunchi atunci când îi cerea, făcea întocmai cum zicea el și, dacă-l vedea fericit, înțelegea că avea să-și primească recompensa.

Trase din nou aer în piept și simți un iz de câine ud. Când deschise ochii, îl văzu. Ditamai dulăul, intrat pe jumătate în scară. Era mătăhălos și roșcat, murdar de noroi pe labe. O privea țintă, fără să mârâie, fără să dea vreun semn c-ar vrea s-o atace. Fata își înghiți cu greu nodul din gât și încercă să-l cheme.

– Hai, cuțu cuțu…

Dulăul nu făcu nicio mișcare, și-apoi Sorina renunță, fiindcă realiză că-l chema degeaba. N-avea ce să-i dea. N-avea nimic prin buzunare, în afară de punguța cu pulberea și seringa și toate celelalte lucruri de care avea disperată nevoie. Apoi se gândi că-l atrăsese și pe el mirosul de friptură. Nici nu realizase că-i ghiorăia stomacul. Nu mai mâncase de ieri. N-avusese curaj să se atingă de platoul cu salată de beouf frumos ornată, din frigider, pe care maică-sa îl pregătise special pentru masa de revelion. În fiecare an pregătea, după posibilități, ceva modest, ca o salată sau o tavă cu copănele la cuptor, cu sos de roșii. Nu le trebuia mai mult, fiindcă oricum doar ele mâncau. Dihorul se îmbăta, se pișa pe el și adormea cu capul pe masă, iar Sorina și maică-sa erau nevoite să-l care până în pat, de unde nu se mai ridica până a doua zi. În nopțile astea, maică-sa se strecura în patul ei și-o curpindea în brațe, iar ea se ghemuia ca un bebeluș la adăpostul brațelor ei subțiate și uita tot. Ai slăbit, soarele meu, îi șoptea maică-sa cu amar când își afunda nasul în părul ei. Ea ofta și încerca să nu plângă.

Dulăul făcu doi pași spre ea, amușină aerul și plecă înapoi în treaba lui, iar Sorina rămase din nou singură și i se păru că amorțeala se disipa, că frigul îi mușca iarăși din carne, așa că scoase iar punguța și își mai injectă o doză, trasă prin același tifon care se îmbâcsise din cauza impurităților. Rămase apoi nemișcată, gâfâind de parcă alergase tot cartierul, reperând numai sunetele petardelor care zguduiau străzile.

Tot așa se zguduiau și pereții apartamentului când iubitul maică-sii făcea scandal. Sorina o întreba de fiecare dată de ce nu se despărțea de el, de ce nu plecau în altă parte. N-aveau nimic oricum, de ce să stea? Dar maică-sa îi zicea că-l iubește. Și poate avea dreptate, poate chiar îl iubea. În fond, doar ea o învățase că iubirea trebuie să și doară. Când era la grădiniță, un coleg de-ai ei îi tot umfla buza, iar ea apărea acasă plânsă și cu sângele șiroind pe bărbie. Atunci, maică-sa-i spunea să nu se supere, fiindcă așa-s băieții, că asta înseamnă că-i place de tine. Însă dacă Sorina înțelegea partea cu bătaia, nu înțelegea restul. Nu înțelegea de ce le lua toți banii, de ce nu o lăsa pe maică-sa să-i cumpere țoale sau să ia de mâncare pentru casă. Un sac de cartofi ajunge, doar cât o să mâncați, javrelor? Și la ce-ți trebuie să cumperi brânză de la magazin, nu vezi că e patruj de lei kilu? Vorbește cu Aneta să-ți dea, că are vacă în curte, și tocmește-te cu ea la bani, sigur ți-o dă mai ieftin.

   Odată cu vocea lui ca un tunet, îi reveniră în minte și sunetele înfundate, tropăitul și poticnirile care precedaseră scandalul, și îl văzu din nou cum se repede la maică-sa cu sticla goală de bere și i-o zdrobește de țeastă. În clipa aia, ceva i se răsucise dureros în piept, căldura șocului i se răspândise rapid în corp și rămăsese fără aer. Începuse să respire sacadat, cu șuierături, intuind cum amorțeala atât de cunoscută, specifică unei crize de calciu, i se răspândea peste piept, obraji, tâmple și buricele degetelor, legând-o fedeleș, ca o plasă. Nu-și amintea clar cum ieșise din casă, știa doar că nu mai avusese răbdare să-și ia geaca din cuier, ci o smulsese, rupându-i gaica, iar bocancii și-i luase în mână și se încălțase abia în capătul străzii.

Deschise ochii numai puțin și o rază gălbuie i se strecură sub pleoape. Cineva cobora scara. Junghiul sperieturii o făcu să sară în picioare, cu ochii cât cepele. Senzorul activă și celălalt bec, iar în lumina aceea, o văzu pe bunica ei, în capotul ei flaușat și cu papucii de casă cu fundițe, cu mâinile în șolduri, bălăbănindu-și picioarele umflate și pline de varice.

– Tu, copilă prostănacă! Ce naiba cauți acilea pe frigul ăsta? N-ai casă?

Sorina știu că era ea, îi recunoscu timbrul, pielea zbârcită din jurul gurii care, atunci când își țuguia buzele a nemulțumire, semăna cu un fluture cu aripile dantelate. Dar cum să fie bunica acolo, chiar în fața ei? Nu înțelegea. Ori poate că visa, adormise cu bărbia rezemată de umăr și visa un vis frumos. Nu-și mai putu stăpâni lacrimile și se aruncă spre femeia scundă și durdulie, apoi se făcu mică la pieptul ei.

– Mamaia mea…

Reverul capotului roz, pufos, mirosea a tămâie și-a pământ abia plouat. Sorina trase adânc în piept parfumul acela, tremurând de bucurie.

– Ești înghețată bocnă, hai în casă, naiba, să nu răcești. Îți dă mamaia acușa o cană de lapte cald…

Nu se gândi să protesteze, deși știa că, dacă mânca ceva în starea aceea, avea să vomite și să se deshidrateze. Abia mai putea să-și împingă saliva în gât de uscată ce-i era gura și nu îndrăznea să vorbească. Bunica începu să urce scara, agățată cu o mână de balustradă, iar Sorina se opri o clipă, înainte să pună bocancul pe prima treaptă, și-o întrebă:

– Auzi, mamaie? Ai făcut și tu friptură din aia bună, cum faci matale mereu?

Bătrâna zâmbi și întinse cealaltă mână spre ea.

– Are mamaia de toate, am făcut special pentru tine. Hai să-ți dea mamaia…